Un corp sanatos se mentine cu o minte deschisa si un spirit liber..

Posts tagged ‘sine’

Roluri, masti….

transplant-de-caracterLectia esentiala in cadrul artei de a trai pe care fiecare dintre noi se afla aici ca sa o invete este aceea de a face orice se cere de la voi sa faceti in fiecare situatie, fara ca sarcina sa se transforme intr-un rol cu care va identificati. Capatati cea mai mare putere in tot ceea ce faceti daca tot ce intreprindeti are ca scop actiunea in sine si nu constituie un mijoc pentru a va proteja sau amplifica identitatea oferita de rol sau pentru a va conforma acesteia. Fiecare rol reprezinta un sentiment de sine fictiv, iar prin acesta totul devine personalizat si, in consecinta, corrupt si deformat de “micul eu”fabricat de minte si  se intampla sa-l joace. Majoritatea oamenilor care se afla in poyitii privilegiate in aceasta lume, asa cum sunt politicienii, personalitatile de la televizor, liderii din sfera afacerilor si cei religiosi sunt complet identificati cu rolul lor, cu putine exceptii notabile. Pot fi considerate VIP-uri, dar nu sunt de fapt altceva decat jucatori inconstienti in jocul egoului, un joc ce pare atat de important, dar care, in ultima instant, este lipsit de un scop real. Este, dupa cum spune Shakespeare, “un basm de furii si de nerozie/ baznit de-un prost si far’de nicio noima”. In mod uimitor, Shakespeare a ajuns la aceasta concluzie fara ajutorul televizorului. Daca drama egocentrista de pe pamant are vreun scop, acesta este unul indirect: creeaza tot mai multa si mai multa suferinta pe planeta, iar suferinta, desi in cea mai mare masura creata de ego, duce in final la distrugerea egoului. Este focul in care egoul se arde singur in totalitate.

Intr-o lume de personalitati ce interpreteaza roluri, acei cativa oameni care nu proiecteaza o imagine fabricata de minte – si exista cativa chiar si la televizor, in mass-media si in lumea afacerilor – ci functioneaza din nucleul mai adanc al Fiintei lor, aceia care nu incearca sa para mai mult decat sunt, ci pur si simplu ei insisi, se disting ca oameni remarcabili si sunt singurii care aduc intr-adevar o schimbare in lumea aceasta. Ei sunt cei care aduc noua constiinta. Orice fac ei primeste forta, deoarece actiune lor este conforma cu scopul intregului. Influenta lor trece mult dincolo de ceea ce fac, de functia lor. Simpla lor prezenta – curata, naturala, fara pretentii – are un efect transformator asupra oricui vine in contact cu ei.

Cand nu mai jucati roluri inseamna ca nu mai exista sine (ego) in ceea ce faceti. Nu exista un plan secundar: protejarea sau consolidarea sinelui. Drept rezultat, actiunile au mai multa putere. Atentia voastra este total indreptata asupra situatiei. Deveniti una cu ea. Nu incercati sa fiti cineva anume. Beneficiati de cea mai mare putere, de cea mai mare eficienta atunci cand sunteti complet voi insiva. Acesta este inca un rol. Se numeste: “eu cel natural, spontan”. De indata ce incercati sa fiti intr-un fel sau intr-altul, interpretati un rol. “Fii tu insuti si atat” este un sfat bun desi ar putea induce si in eroare. Mintea va interveni spunand: “Ia sa vedem, cum as putea fi eu insumi?” Apoi mintea va elabora o strategie referitoare la: “Cum sa fiu eu insumi.” Un alt rol. “Cum pot fi eu insumi?” este, de fapt, o intrebare gresita. Ea implica faptul ca trebuie sa faci ceva pentru a fi tu insuti. Dar “cum” nu-si are locul aici, deoarece voi sunteti deja voi insiva. Doar incetati sa atasati tot felul de lucruri care nu sunt necesare la ceea ce sunteti deja. “Dar nu stiu cine sunt. Nu stiu ce insemna sa fiu eu insumi.” Daca puteti fi complet in largul vostru cu faptul ca nu stiti cine sunteti, atunci ceea ce ramane este ceea ce sunteti – Fiinta din spatele formei umane, un camp al potentialitatii pure si nu ceva deja definit.

Incetati sa va mai definiti – fata de  voi insiva si fata de ceilalti. Nu veti muri. Veti reveni la viata. Si nu va preocupati de felul in care va definesc ceilalti. Atunci cand va definesc se limiteaza pe ei insisi, asa ca e problema lor. Ori de cate ori interactionati cu oamenii, nu fiti acolo in primul rand ca o functie sau ca un rol, ci ca un camp de Prezenta constienta.

De ce joaca egoul roluri? Din cauza unei supozitii neverificate, a unei erori fundamentale, a unui gand inconstient. Gandul suna astfel: nu sunt suficient. Lui ii urmeaza si alte ganduri inconstiente: trebuie sa joc un rol ca sa obtin ceea ce imi trebuie pentru a fi in intregime eu insumi; trebuie sa obtin mai mult ca sa pot fi mai mult. Dar nu puteti fi mai mult decat sunteti, deoarece dedesubtul formei fizice si psihologice sunteti una cu Viata insasi, una cu Fiinta. La nivel de forma, sunteti si veti fi totdeauna inferiori unora, superiori altora. In esenta, nu sunteti nici inferiori, nici superiori nimanui. Adevaratul respect de sine si adevarata smerenie se naste din aceasta intelegere. Din perspective egoului, respectul de sine si umilinta sunt contradictorii. In realitate, ele sunt unul si acelasi lucru.

Eckhart Tolle – Un pamant nou

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Anunțuri

Exercitii fizice pentru crearea unui nou model mental

model mental

Unul din avantajele suplimentare ale folosirii lobului frontal in vederea atenuarii activitatii celorlalti centri nervosi si a concentrarii pe exersarea mentala este acela ca intrerupem programele curente cu functionare permanenta. Le inchidem de tot. Cand persoanele cufundate in meditatie se concentreaza deplin asupra unei idei, celelalte parti ale creierului nu mai primesc aporturi importante de sange, ceea ce inseamna si lipsa activitatii in zona respectiva. Lipsa activitatii la un nivel neurologic inseamna oprirea proceselor mentale obisnuite. Exact asa cum stam intinsi prea mult in iarba, cu capul sprijinit pe o mana, dar circulatia sangelui e temporar oprita si ne amorteste bratul, tot asa se intampla si cu creierul.

Daca am opri circulatia sangelui intr-o zona a organismului pentru o perioada mai indelungata, regiunea respectiva ar muri. Ceea ce nu se intampla in creier, in sensul propriu al cuvantului. Mai curand, cand intrerupem repetat circulatia sangelui – cand inceteaza activitatea electrica in regiunea cerebrala sau, mai precis, in reteaua nervoasa respectiva – neuronii nu se mai activeaza. Ca sa revenim la legea lui Hebb, tot atat de adevarat este ca, daca nu se mai activeaza impreuna, neuronii nu se mai interconecteaza, ceea ce inseamna ca, daca mai incetinim din ritm, ne concentram asupra unor aspecte specifice, cum ar fi cine si cum vrem sa fim, si incepem sa plasam aceasta imagine mentala a noii personalitati sub ochii lobului frontal (sau exersam mental o actiune noua, indiferent de natura ei), prin efort cognitiv, obtinem un bonus dublu – nu numai ca putem crea noi circuite, dar ne putem si debarasa de conexiunile rigidizate.

Sa ne imaginam, de exemplu, ca am hotarat sa exersam mental sa avem rabdare cu copiii. Dupa ce ne punem marile intrebari – cele de tipul „ce-ar fi daca….” – mintea incepe sa contureze un model al persoanei care vrem sa devenim. Prin exersare mentala, atentie si repetitie si prin activarea de noi retele nervoase conform altor tipare, putem determina comunitatile de neuroni sa se ingemaneze in noi combinatii, ca sa cream un nou nivel de constiinta, pe care sa-l numim rabdare. Pe masura ce celulele nervoase se aduna si se unesc intr-un singur circuit, circuitele vechi, care ne conditionau sa explodam verbal la cea mai mica provocare, inceteaza sa se mai activeze impreuna si, cu timpul, se vor desprinde din circuitul comun pentru ca nu-l vom mai folosi. Creierul nostru foloseste aceleasi materiale, carora le aplica repetitia, asocierea, exersarea mentala a noilor reactii la situatiile familiare, ca sa combine noi circuite de rabdare, in locul celor de impacienta. Ne debarasam de vechiul cadru mental de intoleranta si ne facem unul nou, de rabdare. O retea nervoasa o inlocuieste pe alta. Uimitor este faptul cum creierul se conformeaza liberului nostru arbitru prin stergerea vechilor amprente sinaptice si crearea altora noi. Iata adevarata biologie a schimbarii.

Sa vedem cum functioneaza. O ora pe zi, timp de trei saptamani, ne cautam in fiecare dimineata un loc linistit, dupa ce au plecat copiii la scoala. Dupa ce ne-am asezat intr-un scaun si am inchis telefonul, ne alcatuim in minte cum o sa arate aceasta persoana noua, toleranta. Luam cateva dintre articolele pe care le-am citit in revista Parenting despre atitudinea numaratului-pana-la-zece (ca amintiri semantice), evocam comportamentul imperturbabil al mamei si cum reactiona ea la mofturile noastre (ca amintiri episodice), adaugam alte exemple si unitati de informatie, si mai vechi, si mai recente, si cream un nou model de rabdare.

Ceea ce facem de fapt este, in esenta, sa ne combinam cunostintele semantice, teoretice, cu experientele prezente deja in circuitele noastre cerebrale si sa le reunim intr-o noua combinatie, ca sa cream o alta posibilitate. Cu ajutorul lobului frontal, compunem intentionat scenarii mentale, invatand sa blocam vocea critica (aceea care vrea sa reia momentele lipsite de rabdare din viata noastra) si elaborand un foarte perfectionat si concentrat portret al noului nostru sine, inzestrat acum cu rabdare. Exersarea mentala a personalitatii pe care ne-o dorim nu e de fapt decat o evocare a modului in care putem deveni acea fiinta superioara pe care ne-o dorim, pe baza celor invatate si memorate. Cand conjugam noi retele nervoase care sa se activeze in secvente, combinatii si tipare diferite, cream un nou nivel de constiinta. Sa nu uitam ca mintea se produce atunci cand creierul nostru actioneaza acum altfel decat inainte de exersarea mentala a scenariului.

Pe urma, prin activare repetata si prin constituirea noilor circuite nervoase in noi retele, realizam conexiuni mai puternice, mai durabile, care, cand sunt activate dupa vointa, vor crea o noua minte, numita rabdare. De fapt, decidem sa nu incetam exercitiul mental de rabdare pana nu atingem pe deplin aceasta stare. Iar reteaua nervoasa necesara unei atitudini rabdatoare devine mai naturala cu cat exersam mai mult. Mintea noua creeaza un creier nou.

Ne dam seama ca retelele pe care le foloseam inainte, in starea noastra de manie, determinata de mediu, de dependenta chimica si care ne crea izbucnirile fata de copii reprezentau o componenta a personalitatii noastre adoptate, a mastii de regina dramatica. Fusesera puse la regim constant de suparare si  agresivitate, urmate de un desert alcatuit din remuscare, cu glazura de autoflagelare. Dupa cateva zile de exercitii in minte, aceste foste circuite someaza. Nu le place sa fie ignorate si abia asteapta sa treaca la treaba. Vad activitate in alta parte a creierului si se hotarasc sa iasa din amortire, din Orasul Fantoma, si sa se mute unde are loc actiunea – adica peste drum, pe strada Rabdarii. Asa ca se desprind de celelalte celule nervoase din retea si li se alatura celor din reteaua nou formata pentru rabdare. Nevrand sa fie luate drept musafiri nepoftiti, aduc cu ele niste factori de crestere nervoasa, ca dar de casa noua.

Acum, am exersat mental cam trei sapamani pe Strada Rabdarii. Intr-o zi, pustiul de sapte ani si cel de sase vin de la scoala. Ploua, n-am terminat de aranjat gradina, iar curtea din spate e o adevarata mocirla. Ii vedem pe cei doi in tenisi nou-nouti, indreptandu-se ata spre leaganul din mijlocul baltii. In loc sa ne repezim si sa-i ocaram, le strangem incaltarile vechi, scoatem capul pe usa si le cerem sa vina in garaj sa-si schimbe pantofii. Sclipirea din ochii lor ne spune fie ca sunt speriati ca le-a rapit cineva mama, inlocuind-o cu vreun robot bionic, fie ca exercitiile noastre mentale si-au facut datoria.

Daca tot suntem aici, sa perfectionam o parte a acestui proces. Am discutat in Capitolul 2 despre pianistii care exersau mental. In experienta, erau implicate de fapt patru grupuri. In doua dintre ele, unii subiecti exersau fizic, iar altii mental, primind instructiuni sa interpreteze exact aceleasi melodii ca si ceilalti. Unui grup insa nu i s-au dat nici un fel de instructiuni si informatii si, de aceea, nu si-au putut forma aceeasi constiinta prin activarea aceluiasi complex de circuite in fiecare zi. Pentru ca n-aveau cum sa-si aminteasca ce facusera cu o zi inainte, nu-si puteau activa aceleasi retele nervoase. Iata de ce trebuie sa fim precisi si consecventi cand ne facem creierul sa treaca in revista noua personalitate pe care vrem sa ne-o formam.

Cum se manifesta anxietatea la copii?

Fiecare dintre noi are personalitatea sa si nu exista doi copii anxiosi cu comportamente identice. Totusi exista cateva coordonate generale similare pe care le vom descrie.

Pajama Girl IIIAtunci cand copiii sunt anxiosi, exista trei moduri probabile in care simt efectele anxietatii. In primul rand, anxietatea este resimtita la nivelul proceselor mentale sau al gandurilor lor. Copiii anxiosi vor avea ganduri centrate pe un anumit tip de pericol sau amenintare. De exemplu, pot fi ingrijorati de faptul ca se vor rani, ca cineva apropiat lor va fi ranit sau ca se va rade de ei. In al doilea rand, anxietatea e resimtita fizic la nivelul corpului. Cand copilul e anxios, corpul ii devine mai incordat sau activat. Cercetatorii numesc aceasta reactie drept reactie de atac-sau-fuga (“fight-or-flight” in limba engleza),  pentru ca scopul este acela de a proteja persoana, pregatind-o sa infrunte sau sa scape de un potential pericol. Reactia de atac- sau – fuga include modificari precum ritmul crescut al batailor inimii, al respiratiei, transpiratie si greata. Din aceasta cauza, atunci cand sunt cuprinsi de ingrijorare, copiii anxiosi pot cauza dureri de stomac, dureri de cap, voma, diaree sau oboseala. In cel de-al treilea si probabil cel mai important mod, anxietatea afecteaza comportamentul copiilor. Cand sunt anxiosi, copiii  tind sa devina nelinistiti, sa umble de colo-colo, sa planga, sa se ascunda dupa parinti sau sa tremure. In plus, anxietatea este de obicei insotita de o forma de evitare. Poate fi vorba de un comportament evitativ evident (de exemplu refuzul de a duce gunoiul afara pe intuneric) sau poate fi o evitare mai subtila (de exemplu obiceiul de a pune muzica toata noaptea la petreceri pentru a evita interactiunea cu ceilalti copii).

Intentistatea anxietatii variaza de la copil la copil. Unor copii le este teama de doar unul sau doua lucruri. De exemplu, un copil poate fi in general increzator in sine si sociabil, dar sa ii fie pur si simplu teama sa doarma cu lumina stinsa. La celalalt capat al spectrului, unii copii sunt tematori in multe domenii de viata si pot parea permanenti iritati sau sensibili. De exemplu, unii copii sunt nelinistiti cand vine vorba de o situatie noua, de a cunoaste copii, se pot teme de caini, paianjeni si intuneric sau devin nelinistiti cand parintii sunt plecati de acasa noaptea.

„Cum sa va ajutati copilul cu probleme de anxietate”, Ronlad M. Rappe, Susan H. Spence, Vanessa Cobham si Ann Wignall

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Cautarea unei imagini despre sine si lume

Trauma de atasament dezamageste nevoia de dragoste, adapost, protectie si acceptare. Oamenii pe care trebuie sa ne bazam cel mai mult, parintii nostri, nu sunt langa noi si abuzeaza de dependenta noastra. Ei ne darama granitele si-si descarca traumele in sufletul nostru. Se intelege ca de aici apare o filosofie de viata care se bazeaza pe neincredere, este lipsita de constiinta si nu are limite, pentru ca in familie nu exista o constiinta care sa arate cum se deosebeste ceea ce este corect de ceea ce este fals. De aici poate rezulta, de asemenea, refugiul in promiscuitate sau prostitutie, ca si  retragerea in izolare deplina si ura impotriva tuturor barbatilor sau femeilor. Oamenii care au experimentat trauma de atasament sunt si victimele grupurilor care promoveaza violenta, secteleor cu tenta psihologica si fanaticilor religiosi. Barbatii care au trait grave traume de atasament poarta in sine potentialul de a ucide. Durerile insuportabile sunt exprimate, dar nu si vindecate.iStock-attachment-finger-300x199

Dar experienta unei traume de atasament ar putea si sa prezinte trairea dragostei ca ceva foarte pretios. Nici dragostea parintilor pentru copiii lor nu este ceva de la sine inteles. Este ceva special. Caracterul special al dragostei se gaseste si in multe alte relatii, fata de oameni, de animale sau de  natura in general. Cel care, suferind grave traume de atasament, nu vrea sa cada in dependenta si intr-un fel de tendinta durabila la suicid, trebuie sa-si extraga din multe surse bune energiile si fortele care-l tin in viata. Trebuie sa invete mai intai sa se perceapa pe sine si sa descopere cine este, inainte de a-si deschide din nou granitele pentru altii. Doar intr-o raportare plina de dragoste fata de sine insusi, omul poate gasi ceea ce a sperat initial de la parintii lui. Poate ca, pana la urma, aceasta atitudine va inmuia si inima parintilor. Caci dragostea parintilor pentru copiii lor exista intotdeauna; trebuie doar eliberata din inchisoarea traumelor.

Trauma, atasament, constelatii familiale – Franz Ruppert

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Intalnirea cu Sinele

Cuvintele pot sa spuna destul de multe despre Sinele adevarat, dar este nevoie de o intalnire efectiva, pentru a-ti da seama ce este acesta.  Sinele vostru adevarat are calitati pe care voi le simtiti deja, in fiecare zi. Inteligenta, stare de vigilenta, de adaptare, de cunoastere – ori de cate ori intra in joc una dintre aceste calitati, traiti mai aproape de Sinele vostru real. Pe de alta parte, atunci cand va simtiti distrasi, pierduti, derutati, infricosati, imprastiati sau prinsi intre limitele ego-ului, se intampla contrariul.893138_cc7

Experienta oscileaza intre acesti doi poli; ca urmare, un mod de a-ti intalni Sinele real este sa te indepartezi de polul opus, ori de cate ori observi ca te afli acolo. Incercati sa va surprindeti intr-un asemenea moment si sa va indepartati de el. Alegeti o experienta puternic negativa, de genul celor de mai jos (daca se poate, alegeti una repetitiva, care a aparut de mai multe ori):

–          V-ati infuriat din cauza traficului

–          V-ati certat cu partenerul/partenera

–          Ati avut o atitudine de impotrivirea fata de sef, la serviciu

–          V-ati pierdut controlul in fata copiilor

–          V-ati simtiti inselati intr-o tranzactie sau intr-o afacere

–          V-ati simtit tradati de un prieten apropiat

Puneti-va din nou in situatia respectiva si simtiti ce ati simtit atunci. Inchideti ochii si vizualizati masina care v-a taiat calea in trafic, sau instalatorul care v-a cerut o suma inadmisibila. Faceti ceea ce este necesar pentru a va readuce situatia vie in minte.

Atunci cand simtiti intepatura furiei, jignirii, neincrederii, suspiciunii sau tradarii, spuneti-va: “Asta e ceea ce simte ego-ul meu. Imi dau seama de ce. Sunt foarte obisnuit cu asa ceva. O sa accept, atata timp cat va dura”. Acum, lasati sentimentul sa curga. Deveniti oricat de ambalati doreste ego-ul vostru; imaginati-va scenarii de razbunare sau de auto-compatimire, sau orice altceva crede ego-ul vostru ca este potrivit. Imaginati-va ca va umpleti de sentimentul vostru – ca el se revarsa din voi, ca unda de soc a unei explozii.

Urmati aceasta unda, cat de departe vrea ea sa mearga; priviti-o cum slabeste din ce in ce mai mult, pe masura ce se intinde spre infinit si umple tot universul, daca vrea. Respirati profund de cateva ori, daca este nevoie, ca sa faceti unda sentimentului sa plece de la voi si sa calatoreasca in afara. Nu va cronometrati. Sentimentul poate fi suficient de puternic, incat sa dureze o vreme pana sa se extinda.

Acum, uitati-va la unda care dispare in infinit, priviti-va si vedeti daca este prezenta vreuna dintre senzatiile urmatoare:

–          O chicoteala, dorinta de a rade de toate

–          O ridicare din umeri, ca si cum n-ar fi cine stie ce

–          Un sentiment de calm sau de pace

–          Priviti-va, ca si cum ati fi alta persoana

–          Un oftat profund de usurare sau de epuizare

–          Un sentiment de eliberare, sau ca ati dat drumul la ceva

–          Va dati brusc seama ca cealalta persoana ar putea avea dreptate

Acestea sunt sentimentele de avertizare, care apar in noi, atunci cand traversam granita invizibila dintre ego si Sinele real. Daca urmezi orice emotie suficient de departe, ea se va sfarsi in tacere. Dar, sa mergi acolo de fiecare data, ar insemna sa ceri prea mult. Scopul este sa ajungi cel putin la frontiera, la linia de unde nevoile ego-ului incep sa-si piarda puterea.

–          Atunci cand radeti, dispare nevoia de a va lua in serios.

–          Atunci cand ridicati din umeri, dispare nevoia de a le da lucrurilor proportii exagerate.

–          Atunci cand va simtiti calmi, dispare nevoia de a va simti agitati sau de a trai o drama.

–          Atunci cand puteti sa va uitati la voi insiva, ca si cum ati fi o alta persoana, dispare nevoia de a fi singurul care conteaza.

–          Atunci cand simtiti usurare sau oboseala, dispare nevoia de a mentine stresul. (Acesta este si un semn ca v-ati reconectat cu corpul, in loc sa traiti in minte.)

–          Atunci cand aveti sentimentul ca ati dat drumul la ceva, dispare nevoia de razbunare si apare posibilitatea iertarii.

–          Atunci cand va dati dintr-o data seama ca cealalta persoana ar putea sa aiba dreptate, dispare nevoia de judecata.

Mai sunt si alte semne de avertizare, care ne spun ca am lasat ego-ul in urma. Daca va simtiti imediat jigniti, va considerati superior sau inferior, nu vreti ceea ce vine spre voi si invidiati ceea ce capata altii, sau va imaginati ca oamenii va vorbesc pe la spate – fiecare dintre aceste sentimente poate fi abordat asa cum ati facut in cazurile de mai sus. Retraiti sentimentul, lasati ego-ul sa-l duca oricat de departe vrea si priviti-l cum pleaca, pana cand dispare la marginea infinitului.

Acest exercitiu nu va risipi, in mod miraculous, orice sentiment negativ. Scopul lui este sa va duca la intalnirea indeaproape cu Sinele vostru real. Daca il incercati cu aceasta intentie, in viitor veti fi surprinsi cat de usor va va fi sa scapati din ghearele emotiilor care va controlasera ani de zile.

Dr. Deepak Chopra – Cartea Secretelor

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Cauta sa te depasesti

Cum sa cauti inauntrul tau:

Flying_Books_2.36381119_std-300x298

Cauta sa te depasesti

Atunci cand Sinele tau este fix si stabil, poti gandi ca ai realizat ceva pozitiv. Oamenii spun: „Acum stiu cine sunt”. Ceea ce stiu ei cu adevarat este o imitatie a Sinelui real, o colectie de obiceiuri, etichete si preferinte, cu totul si cu totul legate de trecut. Trebuie sa cauti sa mergi dincolo de aceasta identitate auto-creata, pentru a gasi sursa altei energii. Martorul tacut nu este al doilea tau Sine. El nu este ca un costum nou, care atarna in dulap si pe care poti sa-l imbraci, inlocuind costumul ponosit, pe care l-ai uzat de tot.

Martorul este o acceptiune despre sine, care se afla dincolo de granite. Exista un poem obsedant, al marelui poet indian Rabindranath Tagore, in care acesta isi imagineaza cum va fi, atunci cand va muri. Poetul are o intuitie profunda, care ii spune ca va fi ca o piatra care i se va topi inima:

„Piatra se va topi si se va face lacrima

Caci nu pot ramane inchis fata de tine, pentru totdeauna,

Nu pot sa evadez, fara sa fiu cucerit.

Din cerul albastru, va privi in jos un ochi,

Ce ma va chema in tacere.

Voi primi moartea, fiind cu totul la picioarele tale.”

Aceasta este o descriere perfecta a depasirii de sine. Chiar daca ai trait cu un loc inghetat in inima, tot nu poti sa-ti eviti Sinele adevarat. Este ochiul cel tacut, care priveste in jos.

(In loc sa spuna: „Voi primi moartea, poetul ar fi putut sa spuna: Voi primi libertatea”, sau „Voi primi bucuria”.)

A cauta sa te depasesti, inseamna sa-ti dai seama, extrem de hotarat, ca identitatea ta fixa este falsa. Atunci, in clipa in care ego-ul iti cere sa vezi lumea din perspectiva lui „si mie ce-mi iese din asta”, poti sa te eliberezi, spunand in schimb:”acel eu nu mai detine conducerea”.

Deepak Chopra – Cartea secretelor

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Intalnirea cu martorul tacut – partea a doua

Intalnirea cu martorul tacut

feelings

Cum sa cauti inauntrul tau

  • Nu te impotrivi la ceea ce se intampla in interior

Nu se poate sa existe nou si vechi, in acelasi timp – insa cu totii am dori sa ramanem asa cum suntem, in timp ce ne schimbam asa cum dorim. Aceasta este formula perfecta pentru a ramane blocat. Ca sa cauti cine esti, trebuie sa dai drumul imaginilor vechi pe care le ai despre tine. Faptul ca iti place sau nu de tine, nu are nicio relevanta. Chiar si cineva care se pretuieste pe sine foarte mult si care are realizari admirabile este prins in batalia contrariilor – de fapt, astfel de oameni cred ca ei castiga batalia pentru partea cea “buna”. Partea din tine care a gasit pacea in toate bataliile este martorul. Daca ceri sa te intalnesti cu martorul, fii pregatit. Obiceiurile inradacinate demult, centrate pe a castiga si a pierde, a fi acceptat sau respins, a te simti stapan pe situatie sau ravasit, vor incepe sa se schimbe. Nu te impotrivi acestei schimbari, pentru ca scapi de capcanele ego-ului si treci la o noua abordare a Sinelui.

Deepak Chopra – Cartea secretelor

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Imagine

Observatorul cuantic

observator cuantic

„Mintea este rezultatul interacţiunii Conştiinţei cu creierul”

                                                                                                                                                 www.ziarulevenimentul.ro/stiri/Interviu/a-mintea-este-rezultatul-interactiunii-constiintei-cu-creierula–59760.html

Interviu cu psihologul Diana Ciubotaru

Diana Ciubotaru

Tot ceea ce ne înconjoară este rezultatul gândurilor noastre, al acţiunilor şi al emoţiilor. Fiecare dintre noi, conştient sau nu, creează. Uneori creăm lucruri bune, situaţii fericite, alteori naştem adevărate dezastre. Ne putem îmbolnăvi şi vindeca singuri. Am încercat să desluşim mecanismele minţii cu ajutorul psihologului Diana Ciubotariu, care ne-a ajutat să înţelegem cum ne creăm realitatea.

– Vorbim mereu despre minte, în lipsa cărei nu-mi imaginez cum am putea „funcţiona”. Ce este mintea?

– Ca sa putem defini mintea avem la dispoziţie un puzzle de concepte: creier, conştiinţă, emoţii, observator, sine, energie şi realitate. Imediat după momentul concepţiei, oul fecundat începe să se dividă şi în câteva ore se transformă în ceva cu totul diferit. Nu se ştie ce anume declanşează comanda ca, dintr-un amalgam de celule, doar câteva să se diferenţieze în crearea corpului şi altele să se diferenţieze în crearea creierului. Cine dă acea comandă atât de corect încât nu te trezeşti cu mâna crescută prin creier sau cu un ochi în talpă? Răspunsul este la ceea ce numim Spirit, Sine, Observator. ADN-ul este doar o bancă de date, dar este nevoie să fie folosită corect şi animată. De aceea, o celulă vie are conştiinţă sau are Spirit, dar o celula moartă e doar o carcasă goala. Un argument în acest sens vine din cercetările asupra experienţelor de extracorporalitate ce au arătat că oamenii care, din diverse motive au trăit senzaţia ieşirii din corpul fizic, într-un fel sau altul au fost conştienţi de ei, dar nu şi de corpul lor, mai ales când funcţiile lor fiziologice au fost oprite pentru minute bune. Asta demonstrează ceva foarte important – conştiinţa nu este un efect al funcţionarii creierului, ci este ceva care animă creierul sau îl infuzează, şi determină o serie de efecte măsurabile asupra lui şi întregului corp.

Mintea este un mecanism uriaş de adaptare pe care omul îl foloseşte în ceea ce se numeşte viaţă şi evoluţie. Ea s-a transformat de-a lungul timpului odată cu experienţele pe care omul le-a trăit şi stocat şi odată cu dezvoltarea infrastructurii organice care o susţine – creierul. Mintea creşte odată cu noi, de la naştere până la moarte.

– Dar gândul? Cum de se întâmplă să avem gânduri frumoase sau ameninţătoare?

– Mintea este intim legată de creier şi, în acelaşi timp, pentru explicarea ei avem nevoie de un nou termen: Conştiinţa. Dacă e sa fim mai exacţi, mintea este rezultatul interacţiunii Conştiinţei – ca flux universal de informaţie, cu creierul – privit ca o imensă unitate de emisie-recepţie, prin neuronii săi care se supra-specializează pe diverse arii neuronale, în primirea unor informaţii diferenţiate. Creierul receptează o anumită informaţie pe care a captat-o din fluxul universal de conştiinţă şi o traduce prin intermediul neuronilor într-o imagine, care la nivel subiectiv, al percepţiei subiective, este tradus ca un gând. Spunem deseori că „Mi-a trecut un gând prin minte”. E ca şi cum creierul ar „îngheţa” din marele râu al conştiinţei doar o anumită informaţie. Mintea este interfaţa care dă un sens logic acelei imagini în contextul vieţii persoanei. Adică, o pune într-un continuum temporal – azi, mâine, ieri, anul viitor – o leagă de ceea ce persoana ştie deja, de aspiraţiile sau de temerile sale. ?n felul acesta, gândul capătă sens şi poate fi valorificat ca idee creatoare sau, dimpotrivă, poate bloca persoana, fiind o sursa de stres şi frică, atunci când imaginea descărcată este ameninţătoare.

– Uneori se întâmplă să măcinăm aceleaşi gânduri, să repetăm aceleaşi acţiuni, chiar dacă nu sunt tocmai benefice pentru noi. De ce facem acest lucru?

– Mintea funcţionează ca o interfaţă care poate rula zeci de programe simultan, ca un computer uriaş care are capacitatea de a lua decizii în numele tău. Practic, ne putem închipui laptopul de acasă, de zeci de mii de ori mai performant care, conectat la reţeaua de internet, face în numele tău toate operaţiunile posibile on-line, după ce l-ai învăţat iniţial toate acestea. Ulterior, laptopul tău învaţă din propria lui experienţă şi nu te mai întreabă, ci începe să aibă iniţiative, în funcţie de ceea ce i-ai dezvăluit ca ar fi dorinţele şi preferinţele tale şi în funcţie de ceea ce tu i-ai spus că e adevărat sau fals, corect şi incorect, bine sau rău. Mai mult, ia decizii în numele tău, în funcţie de scopurile tale, pe care i le pui în faţă zilnic. Este un executant foarte conştiincios care încearcă în permanenţă să se upgradeze şi să fie avansat în funcţie, prin acţiuni din ce în ce mai complexe în spectrul deciziilor. Devine atât de comod pentru tine încât îl laşi să facă toată treaba, mai ales că o face atât de bine uneori încât nu mai ştii dacă ai decis tu sau a a decis computerul pentru că îţi ştie atât de bine nevoile.

– Până aici totul pare în regulă. Şi totuşi, cum cream realitatea cu ajutorul acestui computer? Cine este cel care priveşte ecranul computerului şi decide dacă îl mai foloseşte sau mai şterge din programe?

– De aici încolo răspunsul vine de la fizica cuantică. Cel care priveşte ecranul este Observatorul cuantic, cel care colapsează realitatea, sau transformă gândul care apare pe ecran, în materie. Acest concept al observatorului sau martorului îl regăsim în spiritualitate sub forma Spiritului sau a Sinelui. ?n esenţă, Spiritul, Sinele sau Observatorul este cel care conduce şi ghidează mintea în tot demersul ei de a crea realitate, de a transforma realitatea sau de a gestiona în orice fel realitatea. Din acest punct pot apărea nişte situaţii interesante. De exemplu, o minte care a fost lăsată să facă totul singură, fără ca ea să mai consulte observatorul, va începe să creadă, încet, încet, că ea este observatorul. Adică îşi va aroga toate drepturile tale ca şi cum tu nu ai existat niciodată, şi începe să aibă o conştiinţă a ei proprie, diferită de observator. Adică începe să se separe de Sine.

– Ce se întâmplă din acest moment, al separării?

– Mintea separată va începe să acumuleze cât mai mult, pentru a se adapta din ce în ce mai bine la mediu şi a asigura corpului o existenţă cât mai confortabilă. Dintr-o dată, mintea şi corpul sunt pe cont propriu. Mintea se simte extrem de responsabilă pentru a face faţă unei lumi externe pline de ameninţări sau provocări. ?şi aminteşte vag de o forţă mai mare decât ea, dar o vede undeva departe şi începe să-i adreseze rugăminţi în momentele ei de durere şi slăbiciune. Mintea începe să creadă că este Singură şi are nevoie de un protector pe care să-l ţină mereu aproape. Faţă de momentul naşterii când Sinele abia crea mintea, pas cu pas, odată cu dezvoltarea accelerată a creierului, acum mintea e mare, a acumulat foarte multe, dar e separată de Sine. Separarea s-a făcut treptat şi insidios, pe măsură ce minţii i s-au implementat programe care să-i dea iluzia că e pe cont propriu şi că este prizoniera realităţii, nicidecum creatoarea ei. Mintea a creat un cuşcă în care a intrat, s-a prefăcut că e încuiată şi apoi a uitat că poate oricând ieşi de acolo. Mintea a devenit propria ei prizonieră.

– E ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi crezi că eşti computerul, ai uitat că tu l-ai creat

– Ca şi computer, îţi aminteşti că este cineva care te-a creat, dar nu îţi aminteşti că tu eşti, de fapt, acela. Urmează o adevărată comedie umană, în termenii spiritului, în care tu te porţi ca şi cum nu ştii că eşti tu, ca un actor care a urcat pe scene să joace rolul vieţii lui, dar când a coborât de pe scenă a uitat că e doar un rol şi continuă să îl joace neperturbat.

– Ce spune fizica cuantică?

– Conform fizicii cuantice realitatea nu există decât dacă avem un observator care să o observe sau să o colapseze. E ca şi cum pixul din mâna mea nu exista decât dacă îl privesc. ?n momentul în care închid ochii, întreaga lume, inclusiv pixul se transformă în energie nediferenţiată dar cu potenţialul de a fi orice. Dar aici e nevoie de o precizare: în momentul în care închid ochii şi sunt conştient că sunt Observator cuantic sau Spirit, atunci se produce transformarea întregii lumi în energie potenţială, şi în mod similar când deschid ochii şi sunt conştient de poziţia mea de Sine sau Observator cuantic, se produce materializarea conştientă a lumii. Dacă eu închid ochii dar cred că sunt mintea aceea separată de Sine, voi şti tot timpul că am pixul în mână şi că el nu a dispărut, că sunt ancorat în gravitaţie, pentru că asta vrea mintea să creadă. Acesta este gândul pe care ea îl crede posibil, ca atare va crea o realitate în care nu putem experimenta poziţia observatorului.

– În prima situaţie eu pot visa orice fără să mă lovesc de logica fizicii clasice?

– Pot crede în puterile mele potenţiale că pot citi gândurile, materializa obiecte sau călători interdimensional. În al doilea caz, mintea mea a stabilit o „cuşcă gravitaţională” şi a decis că nu este posibil decât ceea ce permite gravitaţia. Ambele minţi creează realitate, dar una crează o realitate în care se lasă conştient condusă de un Sine care o împinge mereu să-şi depăşească limitele, şi cealaltă creează realitate în care crede că este limitat de forţele gravitaţionale şi nu este conştientă de prezenţa Sinelui.

– Am vorbit despre cum se naşte mintea, cum funcţionează, cum apar gânduri. Dar emoţiile?

Este important să înţelegem cum mintea începe să funcţioneze în suprapunere/sau nu cu observatorul cuantic, este bine să ştim cum se nasc gândurile şi ce înseamnă crearea realităţii din minte şi din spirit.

Emoţiile sunt rezultatul faptului că mintea crede un gând. Adevărul perceput în mod subiectiv dă naştere unui întreg lanţ de reacţii chimice în corp. Într-un anume sens, corpul urmează mintea şi mereu noi devenim ceea ce credem. Corpul nostru este o hartă a credinţelor noastre conştiente şi inconştiente şi se transformă sub imperiul emoţiilor activate de gândurile în care credem. De aceea o minte care crede în boală şi trăieşte emoţia corespunzătoare de frică va genera în corp, mai devreme sau mai târziu o boală, în strânsă corespondenţă cu tipul de frică sau conţinutul fricii.

– Pe principiul ăsta ne putem împlini şi dorinţele. Este nevoie doar să credem, să cerem şi vom primi?

– Aşa cum spunea un mare maestru , o dorinţă nu este altceva decât gândul împlinirii văzut din perspectiva unui obiect, a unei entităţi sau unei experienţe. Orice gând de împlinire vă permiteţi să-l simţiţi, vă părăseşte trupul prin câmpul electromagnetic şi intră în fluxul de conştiinţă, pentru a atrage spre voi orice ar produce acelaşi sentiment dat de dorinţa trăită în corpul vostru. Cu cât acea dorinţă este simţită cu multă intensitate, cu atât mai completă va fi îndeplinirea ei. Şi cu cât ştim cu mai multă certitudine că ea se va împlini, cu atât mai rapid se va materializa. Cunoaşterea intuitivă absolută este un gând de înaltă frecvenţă, ce creşte aşteptarea indusă prin câmpul auric, amplificându-vă astfel puterea de a va materializa dorinţele.

Avem capacitatea de a şti tot ce se poate şti. Gândurile pe care ni le permitem să le cunoaştem prin intermediul minunatului receptor care este creierul vor deveni o realitate trăită, văzută mai întâi în întruparea noastră, iar apoi în condiţiile de viaţă. Orice dorinţă am aveam, avem capacitatea – prin cunoaştere – să o materializăm cât am clipi din ochi.”

Maura Anghel

* Diana Ciubotaru este licenţiată în psihologie, are un master în psihoterapie şi intervenţie socială, este doctorand în psihologia cuplului. Este psiholog principal şi deţine un certificat european în psihoterapia familiei şi cuplului.

* „Pentru a materializa dorinţele, tot ce trebuie să faceţi este sa simţiţi ceea ce doriţi. Sentimentul este trimis înapoi la Tatăl, care v-a îndeplini dorinţele”. Ramtha, Cartea Alba

 

Nu esti niciodata singur

Dintre toate fricile, frica de singuratate, de departe, bate recordul la mutilarea sufletului nostru. 

 

Imagine

O minte dominata de aceasta frica va fi mereu in cautarea antidotului singuratatii si va crea tot felul de ganduri, prin care sa te convinga sa actionezi ca si cum compania si relatiile sunt cel mai important lucru din lume. Va cauta tot felul de contexte prin care sa fii cu cineva, indiferent de pretul platit. De aceea, vei fi ca un robotel ghidat de frica (inconstient, desigur, sau chiar constient cateodata), in loc sa fii un suveran ghidat de puterea de creatie a Sinelui tau.

Ce ganduri arata ca ti-e frica de singuratate? Iata cateva:

  • rau e cu rau dar mai rau e fara rau
  • am foarte mult de munca, trebuie sa fac neaparat asta, nu pot pleca
  • daca raman singur/a nu ma voi descurca
  • sa am mereu o prieten/a cu care vorbesc sau sa ma  intilnesc
  • ce o sa zica lumea daca nu am partener/a? Inseamna ca nu sunt valoros, am defecte
  • da, ar trebui sa inchei relatia in care sunt acum, dar mai stau putin pana gasesc pe altcineva ca sa nu sufar cand voi pleca.

Datorita acestui program care iti sopteste mereu in ureche: „sa nu ramai niciodata singur, va fi o catasatrofa, vei pierde totul si vei suferi cumplit”, ajungi sa crezi, mai grav ca nu vei mai avea parte de IUBIRE. Da, asta este lovitura de gratie la care cedeaza toti, faptul ca singuratatea e asociata cu lipsa iubirii. 

Nimic mai distorsionat. Ce se intampla, de fapt, cand vrei sa infrunti aceasta voce, acest demon care te bantuie, poate din copilarie? Se intampla ca, Sinele tau a gasit un canal si te-a contactat, iar tu ACUM ai puterea sa iti infrunti credintele irationale care ti-au controlat viata in trecut cu forta suplimentara care vine de la el.  Acum ai un germen al unei gandiri noi, care va creste si va deveni un nou program, al iubirii de Sine. Cand infrunti demonul fricii de singuratate si il faci sa taca, in linistea ta interioara vei descoperi ca nu esti niciodata singur. Vei descoperi ca esti mereu cu Sinele tau in spatiul tau interior, si simti iubirea lui profunda si calda, de fapt, esti iubirea profunda si calda, pentru ca dispare sentimentul de separare. Asta e marea surpriza si marele cadou pe care il desfaci la sfarsit: siguranta si iubirea sunt in tine si nu plecasera niciodata. Dintotdeauna erau acolo. ACUM ai devenit constient de ele. In trecut, doar credeai ca esti singur, si asta a devenit realitatea in care ai trait. 

Acum, experimentezi iubirea Sinelui tau si nu esti niciodata singur, e imposibil. Rezultatul se va vedea in redefinirea relatiilor din jur, in care nu vei mai fi manipulat, abuzat,controlat,folosit din frica de singuratate si nici tu nu vei mai face acest lucru cu ceilalti. 

Pentru relatii in care te iubesti atat de mult pe tine incat nu-l poti rani pe celalalt, 

cu drag, Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

%d blogeri au apreciat asta: