Un corp sanatos se mentine cu o minte deschisa si un spirit liber..

Posts tagged ‘copil’

Cine esti?

cine esti tuSunteti fiinte umane. Ce inseamna aceasta? Arta de a trai nu este o chestiune de control, ci de gasire a unui echilibru intre uman si fiinta. Mama, tata, fiica, sotie, tanar, batran, rolurile pe care le jucati , functiile pe care le indepliniti, orice faceti – toate acestea tin de dimensiunea umana. Aceasta isi are locul ei si trebuie onorata, dar nu este in sine suficienta pentru o relatie sau o viata cu adevarat implinite si semnificative. Componenta umana singura nu este niciodata suficienta, indiferent cat de mult va straduiti sau ce realizati. Apoi mai este Fiintarea. Ea se afla in prezenta vigilenta, calma a Constiintei insasi, a Constiintei care este totuna cu voi. Umanul este forma. Fiinta este fara de forma. Umanul si Fiinta nu sunt separate, ci se intrepatrund.

In dimensiunea umana sunteti, fara discutie, superiori copilului vostru. Sunteti mai mari, mai puternici, stiti mai multe, puteti face mai multe. Daca dimensiunea aceasta reprezinta tot ceea ce cunoasteti, va veti simti superiori copilului vostru, poate in mod inconstient. Si va veti face copilul sa se simta inferior, poate in mod inconstient. Nu exista egalitate intre voi si copilul vostru deoarece in aceasta relatie exista doar forma, iar in forma nu sunteti, desigur, egali. Poate ca va iubiti copilul, dar iubirea va fi doar omeneasca, cu alte cuvinte conditionata, posesiva, intermitenta. Doar dincolo de forma, in Fiintare sunteti egali, si doar cand ajungeti la dimensiunea lipsita de forma din voi poate exista iubire adevarata in relatia respectiva. Prezenta care este totuna cu voi, atemporalul Eu Sunt se recunoaste in altcineva, iar celalalt, copilul in cazul de fata, se simte iubit, adica recunoscut.

A iubi inseamna a te recunoaste in altcineva. „Alteritatea” celuilalt se descopera atunci ca fiind o iluzie ce apartine taramului exclusiv uman, taramul formei. Nevoia de iubire care exista in fiecare copil este nevoia de a fi recunoscut, nu la nivel de forma, ci la nivel de Fiintare. Daca parintii pretuiesc doar dimensiunea umana a copilului si neglijeaza Fiintarea, copilul va simti ca relatia este neimplinita, ca lipseste ceva absolut vital, motiv pentru care in el se va acumula durerea si va da nastere uneori unei ostilitati inconstiente fata de parinti. „De ce nu ma recunosti?”, pare sa spuna durerea sau ostilitatea.

Cand altcineva te recunoaste, recunoasterea aceea aduce dimensiunea Fiintarii mai plenar in aceasta lume, prin intermediul amandurora. Aceasta este iubirea care mantuieste lumea. Am vorbit despre ea cu referire la relatia cu copiii vostri, dar ea se aplica, desigur, in egala masura tuturor relatiilor.

S-a spus ca „Dumnezeu este iubire”, dar afirmatia nu este absolut corecta. Dumnezeu este Unica Viata din si de dincolo de nenumaratele forme de viata. Iubirea implica dualitate: cel care iubeste si cel care este iubit, subiect si obiect. Asadar, iubirea reprezinta recunoasterea unitatii in lumea dualitatii. Aceasta este nasterea lui Dumnezeu in lumea formei. Iubirea face lumea mai putin lumeasca, mai putin densa, mai transparenta fata de dimensiunea divina, fata de lumina constiintei insasi.

Eckhart Tolle – Un Pamant Nou

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Arta meditatiei

schimbarea sinelui Pe masura ce arhitectura noastra cerebrala se transforma in circuite nervoase mai perfectionate si mai evoluate, iar vechile tipare sunt inlaturate, transmitem un nou semnal catre celulele din organism. Pentru ca toate celulele noastre sunt in contact direct cu tesutul nervos, pe masura ce dezvoltam noi circuite si destramam vechile conexiuni sinaptice legate de sinele interior, organismul se modifica si devine altul la nivel celular. De aceea, daca celulele ne spioneaza gandurile, atunci cand materia cenusie a cortexului nostru se modifica fie si numai cu cateva circuite fata de reteaua nervoasa emotionala care nu mai e dorita, celulele vor primi alt semnal neurologic si vor incepe ele insele sa se schimbe.

De exemplu daca reteaua nervoasa specifica vinovatiei incepe sa fie „curatita” prin actiunea noastra de inlocuire a unui ideal vechi de sine cu unul nou, vom modifica semnalul neurologic transmis spre celulele corpului referitor la sentimentul de vinovatie. Pe masura ce ne slabeste configurarea pentru vinovatie, este din ce in ce mai putin probabil ca vom transmite semnalul specific catre corp. Destramarea circuitelor cerebrale respective va determina apoi celulele sa inceapa sa-si modifice zonele receptoare specializate pe sentimentul de vinovatie. Cu alte cuvinte, daca dispare reteaua nervoasa specifica, celulele nu vor mai avea nevoie de zonele acelea receptoare si se vor adapta la alti receptori, mai profitabili. Tot asa, nemaiactivand vinovatia, pentru ca structura retelei nervoase se destrama, nu vom mai produce aceleasi peptide care declanseaza fluxul chimic  la nivel celular. Iata cum organismul ni se vindeca singur de boala,  cand ne debarasam in sfarsit de dependentele emotionale. Renuntam la emotiile nedorite, creand noi amintiri si mergand dincolo de teritoriul familiar al mintii.

Pe masura ce ne construim noile retele nervoase (rabdarea) si le eliminam pe cele vechi (lipsa de rabdare), teoretic, transmitem noi informatii de natura chimica si neurologica spre celulele organismului, care-si schimba apoi zonele receptoare.

Sa aruncam o privire asupra modului in care ne putem combina capacitatile de concentrare cu atractia pe care o simte lobul frontal pentru provocarile mentale, ca sa obtinem o forta remarcabila de schimbare.

S-ar putea sa va intrebati cine mai are timp de exercitiu mental. Chiar dispunem de o ora pe zi pe care s-o dedicam pentru nimic altceva decat sa ne gandim cum sa fim altcineva? Se poate cineva astepta de la mine sa stau pe loc atata timp?

Lucrul de care s-ar putea sa nu ne dam seama este ca, daca exersam asa cum trebuie, nu vom avea nici o amintire referitoare la spatiu sau timp, iar ora despre care vorbeam ni se va parea cinci minute. Toata activitatea lobului frontal nu inseamna altceva decat luarea de decizii si folosirea vointei ca sa faci alegeri, sa-ti planifici actiunile si sa-ti dezvolti un simt al viitorului.

Ne impunem sa ignoram anumite lucruri pe care le simte organismul si sa contracaram acei stimuli si emotii pe care le produc. Aceste circuite si stari de spirit vechi si rigidizate vor incerca intotdeauna sa ne convinga sa nu ne schimbam – de la nivelul cel mai de jos (Hai, mananca punga aia de chipsuri, incepem regimul de maine) pana la cele mai inalte (Sigur, vorbeste ca un ignorant si un rasist, dar cine-s eu sa comentez!?). Ambele exemple ne cer sa dam dovada de un pic mai mult curaj si  sa ne departam mai mult de zona de confort decat am fi fost pregatiti s-o facem. Daca ne place confortul, ne place familiarul. Succesul s-ar putea sa ne sperie.

Oricat de coplesit te-ai simti sa stai in liniste cu tine insuti, este totusi necesar. Ma minunez cati oameni imi spun  ca sunt suprasolicitati si suprastimulati si ca tanjesc dupa cateva clipe de pace si liniste. Pacea si linistea pe care ne-o dorim insa se dovedeste de multe ori un fel de diversiune inconstienta, prin aceasta vrand sa sugerez ca lucrul de care avem nevoie e mai mult un fel de transformare constienta – iar exersarea mentala tocmai asta este.

Cred ca majoritatea oamenilor au in trusa lor cu unelte ceva care se numeste contemplator. Nu-l putem scoate la lumina si folosi prea des, asa ca s-ar putea sa se fi prafuit putin de atata nefolosire. Dar poate fi curatat; din multe puncte de vedere, reflexivul seamana cu o  lupa. Tineti minte cand eram copii si voiam o lupa, un microscop sau un telescop? Ne trebuie neaparat un astfel de instrument stiintific care sa ne ajute sa patrundem misterele universului – sau macar sa dam foc unei bucatele de hartie. Copiii sunt curiosi de la natura, iar curiozitatea si meditatia merg mana in mana.

Daca vrem neaparat sa cunoastem un lucru, ne gandim la el foarte mult. Nu vreau sa insist foarte mult asupra acestui punct, dar sistemul actual de educatie are ceva care in final inabusa curiozitatea copiilor. Intr-o oarecare masura, am vazut acest fenomen petrecandu-se la propriii mei copii. Ca parinte, cateodata ma simteam tracasat ca trebuia sa ma lupt cu toate „de ce?”-urile si „cum se face?”, si „ce-ar fi daca?”, „si ma intreb” cu care te surprind in mod natural tinerii. Dar daca intrebarile acestea sunt esentiale pentru desfasurarea procesului. Ca adulti, poate ca ne grabim prea tare sa raspundem la astfel de intrebari. Fie ca inventam un rapuns sau le spunem „adevarul adevarat”, incurajam o mentalitate de genul „hai s-o facem si pe asta si sa ne vedem de treaba”. Sunt sigur ca invatatorii si profesorii se confrunta chiar cu si mai multe intrebari de acest tip si sunt si mai presati decat noi „sa-si vada de treaba” – la urma urmei, mai exista si o programa, si o planificare de respectat. Destul de ciudat e insa faptul ca lucrurile pe care mi le amintesc cel mai bine din orele de la gimnaziu, liceu si apoi de la facultate sunt asa-numitele „digresiuni” de la subiect. Imi placea teribil cand un profesor o lua pe tangenta si, in loc sa memorez fiecare amendament din Cartea Drepturilor, ascultam o istorisire din viata lui Thomas Jefferson sau ceva care nu era strict legat de tema in cauza.

Tot asa, in mintea mea, meditatia este mai discursiva – se avanta dincolo de ceea consideram noi in general a fi o stare de concentrare intensa asupra unui anumit gand, idee sau concept. Cand ne angajam in procesul de exersare mentala, putem avea o idee precisa in minte, dar, atunci cand meditam asupra ei, incepem sa ne punem si acele intrebari de tipul „ce-ar fi daca” si „cum ar fi daca”. „Si daca m-as hotari sa fiu o persoana superioara de acum incolo?”, „Cum mi-ar fi viata, daca as fi un pic mai entuziast?”, „Ce stiu deja sau de-abia am aflat si pot aplica imediat, ca sa pot actiona mai bine data viitoare?”. Cand meditam la aceste intrebari, incepem sa facem presupuneri – si asta e bine, pentru ca declanseaza procesul.

Joe Dispenza – Activeaza-ti creierul

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Abilitatile de baza ale ascultarii reflexive (partea a doua)

acorda-atentie-si-asculta-ti-copilulFolositi abilitatea comunicationala numita ascultare reflexiva pentru a va ajuta copilul sa invete sa isi exprime sentimentele. Folositi in continuare reperul de mai jos in momentul in care copilul incepe sa isi impartaseasca sentimentele cu dumneavoastra:

  • Dupa ce ascultati cu atentie ceea ce are de spus si ii urmariti expresia faciala, lansati-va intr-o presupunere avizata si incercati sa ii numiti sentimentele. De exemplu, spuneti copilului dumneavoastra in varsta de 9 ani: “Se pare ca te-ai simtit dezamagit (sentimentul) sau poate chiar putin furios (un alt sentiment) din cauza felului in care ti-a vorbit profesoara (situatia).” Daca nu aveti dreptate si nu ghiciti din prima incercare sentimentele, mai incercati. Fiti respectuos, calm si mentineti un ton impaciuitor cand discutati. Incurajati copilul sa va spuna daca presupunerea dumneavoastra este gresita si sa va ghideze pentru a va corecta ideea.

Nume pentru sentimente placute: acceptat(a), placut(a), apreciat(a), capabil(a), increzator(oare), de succes, confortabil(a), relaxat(a), nerabdator(oare), vesel(a), plutitor(oare), optimist(a), incurajat(a), usurat(a), bucuros(oasa), bun(a), important(a), recunoscator(oare), multumitor(oare), indragit(a), iubit(a), satisfacut(a), fericit(a), mandru(a), respectat(a), protejat(a), sigur(a).

Nume pentru sentimente neplacute: suparat(a), nervos(a), plin(a) de antipatie, dornic(a) de razbunare, iritabil(a), morocanos(oasa), speriat(a), infricosat(a), dezamagit(a), singur(a), parasit(a), fara prieteni, respins(a), fara valoare, bun(a) de nimic, prost(oasta), incet(eata), nervos(oasa), incordat(a), ingrijorat(a), anxios(oasa), nesigur(a), nefericit(a), mizer(a), ravasit(a), nedrept/nedreapta, descurajat(a), jenat(a), lovit(a), obosit(a), plictisit(a), confuz/confuza, frustrat(a), interior(oara), vinovat(a).

SOS Ajutor pentru parinti – Lynn Clark

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Abilitatile de baza ale ascultarii reflexive

descărcareFolositi abilitatea comunicationala numita ascultare reflexiva pentru a va ajuta copilul sa invete sa isi exprime sentimentele. Urmati reperele de mai jos in momentul in care copilul incepe sa isi impartaseasca sentimentele cu dumneavoastra:

  1. Acceptati si respectati toate sentimentele copilului. Realizati acest lucru ascultand copilul in liniste, cu atentie, fara sa il judecati. Se subintelege ca nu trebuie sa ii acceptati toate actiunile sau comportamentele, doar sentimentele. Poate sa va spuna cat de nervos este pe fratele lui, dar nu are voie sa isi manifeste aceasta furie tachinandu-l sau lovindu-l.
  2. Demonstrati-i ca ascultati ceea ce va spune. Atentia dumneavoastra totala recompenseaza copilul pentru ca va impartaseste ideile si sentimentele. Opriti-va din ceea ce faceti, intoarceti-va catre copil, mentineti contactul vizual si ascultati cu atentie. De asemenea, demonstrati-i ca sunteti atent aproband din cap si spunand din cand in cand: “da…umm..inteleg…”
  3. Spuneti copilului ce ati auzit ca a spus si ce credeti ca simte. Ocazional sumarizati sau reformulati esenta a ceea ce va spune copilul, atat sentimentele, cat si situatia care pare sa fi cauzat sentimentele respective. Nu este suficient numai sa ascultam si sa intelegem. Trebuie si sa reflectam in cuvinte ceea ce ne spune, ceea ce gandeste si ceea ce se simte. Aceasta inseamna ascultarea dvs. reflexiva, o abilitate care are nevoie de mult exercitiu pentru a se dezvolta.

Incercati sa nu repetati mot-a-mot cuvintele copilului. Folositi sinonime pentru a surprinde acelasi inteles si aceleasi sentimente. De exemplu, spuneti-i copilului dumneavoastra de 3 ani care este dezamagit:”Te-ai simtit rau (sentimentul) pentru ca nu ai putut sa mergi cu tata (situatia)…”. Se poate ca fiul/fiica dumneavoastra sa rosteasca lucruri care vi se par deosebit de deranjante sau amenintatoare. De exemplu, poate spune: “La scoala nimeni nu ma place!”. Trageti aer in piept si nu va lasati coplesit de un val de vina sau de ingrijorare pe masura ce ascultati si reflectati ceea ce va spune copilul. Fiti un parinte care ajuta si incurajati copilul sa-si exprime sentimentele indiferent de natura lor. Are nevoie de ajutorul dumneavoastra. Daca veti fi un receptor si o oglinda eficienta pentru copil, il ajutati sa faca fata sentimentelor sale si sa ia decizii mai bune decat propria persoana.

De multe ori copiii exagereaza atat sentimentele negative, cat si situatiile neplacute din spatele acelor sentimente. Ajutati-va copilul sa-si inteleaga si sa-si clarifice sentimentele si sa si le descrie folosind ascultarea reflexiva. Totusi, nu ii spuneti ca exagereaza, pentru ca acest lucru ii va scadea dorinta de a va mai impartasi si alte sentimente.

SOS Ajutor pentru parinti – Lynn Clark

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Cand devine anxietatea o problema?

Cand devine anxietatea o problema?

copilCum decideti daca teama copilului dumneavoastra e “anormala”? Simplu: nu puteti decide asa ceva! Nu exista “temeri anormale”. Toate temerile sunt normale – unele sunt pur si simplu mai intense si mai mari decat altele. Chiar si fricile care initial pot parea ciudate, precum teama de microbi care il determina pe un copil sa se spele des, pot fi vazute ca simple frici normale care au ajuns sa fie prea accentuate. La urma urmei, majoritatea dintre noi ne facem  cateva griji cu privire la microbi – intrebati-va numai daca ati accepta sa va mancati cina din farfuria unui caine! Deci copiii cu probleme de anxietate pot fi vazuti pur si simplu ca avand temeri normale care au devenit mai exagerate si mai intruzive decat cele ale altor copii.

O modalitate mai eficienta de a va raporta la aceste probleme este sa va ganditi daca anxietatea copilului dumneavoastra reprezinta o problema pentru acesta. Interfereaza oare cu viata sa sau ii cauzeaza dificultati? Aceste dificultati pot fi numeroase si variate. De exemplu, se poate pur si simplu ca temerile copilului dumneavoastra sa ii genereze suparare si neplacere, sau il pot impiedica sa se bucure de lucrurile care ii plac. Este posibil ca anxietatea sa ii afecteze performantele scolare sau pe cele sportive.

Ideea principala este ca, daca anxietatea copilului dumneavoastra ii afecteaza in mod neplacut viata, atunci, foarte probabil este cazul sa va ganditi cum sa il ajutati sa o controleze. Decizia finala va depinde de echilibrul dintre nivelul la care este afectat copilul dumneavoastra de anxietate si gradul de efort pe care dumneavoastra, copilul si restul familiei sunteti dispusi sa il depuneti pentru a elimina frica respectiva. Decizia trebuie luata atat de dumneavoastra, cat si de copil. S-ar putea ca impreuna sa decideti ca desi anxietatea il afecteaza oarecum, nu este momentul sau problema nu este suficient de presanta pentru a necesita sa fie rezolvata. Pe de alta parte, s-ar putea sa decideti ca, desi anxietatea nu pare sa fie o problema foarte mare, ar fi distractiv sa lucrati impreuna la rezolvarea ei si ca ar fi placut sa scapati de ea.

Cand luati decizia aceasta e bine sa tineti minte ca pentru a lucra la insusirea strategiilor este nevoie de dedicare, munca intensa si angajament. Activitatile propuse nu sunt deloc daunatoare sau periculoase si de obicei aduc multe avantaje secundare, precum imbunatatirea stimei de sine, a increderii in sine si a starii generale de bine.

Cat sunt de frecvente problemele de anxietate?

Asa-numitele tulburari de anxietate sunt problemele psihologice cele mai des intalnite la copii si adolescenti. Aproximativ unul din zece copii indeplinesc criteriile pentru ceea ce, in termeni tehnici, denumim tulburare de anxietate. Tulburarile propriu-zise variaza in functie de varsta. Teama de separare de persoana care ii ingrijeste este mai obisnuita la varste mai mici, in timp ce anxietatile de ordin social sunt mai frecvente la varste mai mari.

Este interesant de observat ca, desi tulburarile de anxietate sunt atat de des intalnite in realitate, acestea nu sunt problemele cele mai  frecvente in cadrul clinicilor de sanatate mentala pentru copii. Centrele de sanatate mentala se ocupa de obicei cu copiii cu probleme de agresivitate, de atentie, alimentare sau cu tendinte suicidale. Explicatia este ca, desi anxietatea este raspandita la copii, majoritatea parintilor nu se gandesc sa isi duca fiul sau fiica la un specialist pentru a fi ajutati. Acest lucru e posibil sa se intample deoarece parintii considera ca anxietatea este pur si simplu parte a personalitatii copilului si ca nu se poate face nimic. Este de asemenea posibil ca anxietatea sa nu ii afecteze pe parinti si pe profesori la fel de mult ca celelalte probleme mentionate, astfel incat acestia nu realizeaza consecintele anxietatii asupra copilului. In plus, in multe locuri centrele de sanatate mentala sunt mai bine pregatite si mai obisnuite sa se ocupe cu probleme de agresivitate decat de anxietate. Prin urmare, parintii au adesea senzatia ca fac „din tantar armasar” atunci cand se ingrijoreaza cu privire la copilul lor. Din aceasta cauza, este posibil sa fie descurajati si sa nu apeleze la ajutor.

„Cum sa va ajutati copilul cu probleme de anxietate”, Ronlad M. Rappe, Susan H. Spence, Vanessa Cobham si Ann Wignall

De la Diana Ciubotaru, psihologul din Iasi

Citat

Cum s-a impus cuantica asupra fizicii (partea a doua)

la-realidad-cuantica-y-la-concienciaDaca Planck introducea temperatura corpului, formula sa ii dadea intensitatea corecta a radiatiilor, la fiecare frecventa. Formula sa avea nevoie de o “variabila inventata”, care sa o faca sa se potriveasca cu datele – un numar pe care Planck l-a numit h. Noi acum il numim “constanta lui Planck”, pe care o recunoastem ca fiind o proprietate fundamentala a Naturii, la fel ca viteza luminii.

Avand formula ca indiciu, Planck a incercat sa explice radiatia termica in functie de principiile de baza ale fizicii. In modelele simple, un electron, desi legat de atomul sau de origine, incepea sa vibreze daca era lovit de un atom invecinat care se misca intr-un metal fierbinte. Apoi, aceasta mica particula incarcata isi pierdea treptat energia, emitand lumina. [..fig6.3 p. 81] Intr-un mod asemanator, o greutate de pendul atasata de o sfoara, sau un copil pe un leagan, daca este impins, isi va pierde continuu energia, datorita rezistentei aerului si frecarii cu acesta.

Insa fiecare astfel de descriere a electronilor care radiaza energie, conform fizicii momentului, ducea la aceeasi previziune nebuneasca – respectiv, catastrofa ultraviolet. Dupa multe chinuri, Planck a indraznit sa faca o presupunere care incalca in mod absolut principiile universal acceptate ale fizicii. Mai intai, n-a luat-o in serios. Ulterior, a numit-o un “act de disperare”.

Max Planck a presupus ca un electron poate sa radieze energie numai in bucati, in “cuante” (pluralul de la cuanta). Mai mult, fiecare cuanta are o energie egala cu numarul h din formula sa, inmultit cu frecventa vibratiei electronului. Comportandu-se in acest fel, un electron ar vibra o vreme fara sa piarda energie prin radiatie. Apoi, arbitrar si fara nicio cauza, fara nicio forta care sa-l influenteze, el ar radia brusc o cuanta de energie, ca un puls de lumina. (De asemenea, electronii ar si capata energie de la atomii fierbinti, prin astfel de „salturi cuantice”.)

[..fig 6.4, p 81] Plank le dadea voie electronilor sa incalce atat legile electromagnetismului, cat si formula universala a miscarii, elaborata de Newton. Numai prin aceasta presupunere fantezista a reusit sa obtina o formula pe care o ghicise, formula care descria corect radiatia termica.

Daca acest comportament de salt in cuante este cu adevarat o lege a Naturii, atunci ar trebui sa se aplice la tot. Atunci, de ce vedem in jurul nostru lucruri care se comporta lin? De ce nu vedem copii pe leagan, care isi schimba brusc miscarea de leganare in salturi cuantice? E o chestiune de numere, iar h este un numar extrem de mic.

Nu numai ca h este mic, dar cum frecventa unui copil care se da in lagan este mult mai scazuta decat frecventa la care vibreaza un electron, pasii cuantici de energie (h inmultit cu frecventa) sunt cu mult mai mici in cazul copilului. Si desigur, energia totala a unui copil care se da in leagan este cu mult mai mare decat cea a unui electron. Ca urmare, numarul de cuante din miscarea copilului este cu mult, mult mai mare decat numarul de cuante din miscarea electronului. Ca urmare, un salt cuantic – schimbarea energiei cu o singura cuanta – este mult prea mic pentru a fi observat in cazul copilului de pe leagan.

Dar sa revenim in zilele lui Planck si sa vedem reactia la solutia pe care a propus-o el pentru problema radiatiei termice. Formula sa se potrivea bine cu datele experimentale, dar explicatia parea sa induca mai multa confuzie decat problema pe care intentiona sa o rezolve. Teoria lui Planck parea prosteasca. N-a ras nimeni de el – cel putin, nu in public. Herr Professor Planck era un om mult prea ignorant pentru asta. Sugestia sa referitoare la salturile cuantice a fost ignorata, pur si simplu.

Fizicienii nu aveau sa conteste legile fundamentale alea mecanicii si ale elctromagnestismului. Chiar si daca legile clasice ofereau o predictie ridicola cu privire la lumina emisa de corpurile incandescente, in alte cazuri, aceste principii de baza pareau sa functioneze peste tot. Si erau logice. Colegii lui Planck simteau ca, in cele din urma, se va gasi o solutie rezonabila. Chiar Planck a fost de acord si a promis sa caute o solutie. Revolutia cuantica a sosit cu o scuza  si a fost aproape neobservata.

In anii care au urmat, Planck a ajuns chiar sa se teama de consecintele sociale negative ale mecanicii cuantice. Eliberarea compusilor fundamentali ai materiei de regulile comportamentului adecvat putea parea sa elibereze oamenii de responsabilitate si de datorie. Revolutionarului sovaielnic i-ar fi placut sa anuleze revolutia a carei scanteia o aprinsese.

Enigma cuantica – Bruce Rosenblum, Fred Kuttner

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Imagine

Copilul tau

invata

Imagine

Cand ai nevoie de inspiratie

Cand ai nevoie de inspiratie

Ce inseamna formarea ca terapeut sistemic, ce poti face cu asta si cum poti deveni terapeut sau consilier?

Ce inseamna formarea ca terapeut sistemic si ce poti face cu asta?

Vechile concepţii asupra cuplului sănătate-boală considerau individul ca fiind singurul purtător şi responsabil al afecţiunii psihice, segregîndu-l de mediul în care acesta s-a dezvoltat pînă în momentul în care a solicitat ajutor. Acum, însă, individul nu mai este abordat ca o singularitate (ca o maşină căreia îi trebuie reparate circuitele) ci devine parte a sistemului în care fiinţează (sistemul familial, sistemul comunităţii din care face parte, sistemul cultural), în funcţie de rolurile şi statusurile activate. Eficacitatea clinică a acestei abordări a determinat constituirea unor noi curente în terapie, unul dintre ele fiind terapia de familie. Familia nu mai este considerată o alăturare de indivizi, ci este un sistem, un tot organic, a cărui funcţionare transcende particularităţile individuale. A lucra cu familia sau contextul social al acesteia nu înseamnă, însă, renunţarea la dimensiunea personală a experienţei membrilor.
Pentru a înţelege modul de funcţionare al familiei, terapeutul apelează, de obicei, la o teorie asupra funcţionării familiei. Acest tip de teorii s-au formulat analizînd atît membrii familiei la nivel individual (nivelul de inteligenţă, tipul de personalitate, stările emoţionale şi alte caracteristici) cât şi familia ca un tot, ca o entitate de sine stătătoare.
Teoria sistemelor este cel mai des folosită teorie în terapia de familie, atît explicit cît şi implicit. Ea a avut un impact atît de puternic asupra pionierilor terapiei de familie încît a dus la o identificare aproape totală a acestora cu modalitatea de gîndire sistemică. Această teorie este menţionată cu deosebit respect în raport cu momentul constituirii terapiei de familie ca orientare în psihoterapie, însă trebuie menţionat că, în timp, terapia de familie a început să se raporteze la alte teorii care au surclasat locul central al teoriei sistemelor, de exemplu metafora “istoriei personale” (personal narrative). Teoria generală sistemelor a fost formulată de von Bertalanffy (1968) ca fiind teoria organizării părţilor într-un întreg. Din modul de formulare a teoriei se poate observa că ea este aplicabilă atît fenomenelor fizice cît şi sistemelor biologice.
Ideea de a vedea întreaga familie în şedinţa de terapie a cîştigat teren deşi mulţi terapeuţi clinicieni au luptat pentru păstrarea tradiţionalismului în terapie. Descoperirile ştiinţifice din anii ’50 au dus la modificarea viziunii asupra familiei în sensul unui sistem viu, deschis, un tot organic. Clinicienii din spitale au observat că, deseori, atunci cînd starea unui pacient se îmbunătăţeşte, starea altui membru al familiei se înrăutăţeşte brusc. Asta a demonstrat clar că schimbările apărute la o persoană schimbă întregul sistem, şi atunci, provocînd schimbarea în familie poate fi o modalitate eficientă de a schimba individul.
Sistemul poate fi definit ca un grup de părţi interrelaţionate la care se adaugă felul în care acestea funcţionează împreună. Astfel, prin analogie, familia poate fi înţeleasă ca un grup al membrilor unei familii plus felul în care ei interacţionează. Familia ca sistem, este la rîndul ei parte a unui sistem mai larg (societatea) care exercită influenţe asupra membrilor componenţi la un alt nivel. Clientul nu mai este individul luat separat ci intreaga familie sau cuplul. Iar terapeutul sistemic este un terapeut care lucreaza pe relatii si baleiaza intre interior si exterior intr-un echilibru perfect sicronizat.
CINE SUNTEM
Suntem un grup de profesionişti creatori şi entuziaşti care deja rulează proiecte în care materializează puterea lor interioară.
Suntem prima generaţie din România de psihoterapeuţi de familie şi cuplu pregătiţi de formatori străini (formatori olandezi şi norvegieni). Suntem de fapt, pionierii care implementează terapia de familie în România din 2005 până în prezent. Avem o bogată experienţă în formare profesională (mii de ore de formare teoretică şi aplicativă, supervizare şi dezvoltare personală) experienţă didactică academică şi preuniversitară şi experienţă ca practicieni în practica privată –în lucrul cu familiile, cupluri, individual şi în grup.”
Imagine

Cum poți deveni consilier sau terapeut de familie și cuplu
Formarea în psihoterapie și consiliere este un demers de 4 ani care angajează multe resurse personale și relaționale. Satisfacția și rezultatele formării se reflectă în munca practicianului și angajarea lui în implinirea profesiei de consilier sau terapeut.
Practic, dupa încheierea primei etape a formării (consilier sau terapeut) în supervizare vă puteți deschide un cabinet de liberă practică și puteți începe activitatea terapeutică sub îndrumarea supervizorului. Urmează etapa de supervizare, aproximativ 2 ani, etapa în care se consolidează toate abilitățile și instrumentele primite în formarea teoretică și aplicativă și se extinde indentitatea terapeutului până la nivelul autonom. Se lucrează în grup, într-o atmosferă colaborativă și folosind tehnici interactive, de impact.
Sunt necesare, ca primă condiție, studii superioare în psihologie sau profesii asimilate (conform Colegiului Psihologilor din România) –psihopedagogie, asistență socială, pedagogie, teologie, medicină. Studiile pot fi făcute atât în sistem Bologna cât și în sistemul anterior structurat pe 4,5,6 ani. Nu este obligatoriu parcurgerea unui master sau înscrierea la un master pentru parcurgerea formării.
Cei din profesiile asimilate trebuie să completeze cursurile de formare cu o serie de cursuri de psihologie la universitati acreditate, numite prerechizite (detalii pe site-ul CPR, Comisia de psihologie clinică și Psihoterapie) pentru obținerea atestatului de liberă practică în specializarea în care a optat.
După înscriere urmează parcurgerea procesului de formare conform celor 3 calupuri de bază – Teorie și aplicații practice, Dezvoltare personală și Supervizare. Se stabilește un calendar de formare pentru fiecare calup, în module de 30-35 ore, la sfârșit de saptamana, de maxim 6 ori pe an, așa încât fiecare participant să acceseze viziunea de ansamblu a formării și să poată urmării oricând traseul formării sale. Pentru cursurile intermediare se elibereaza certificate de participare cu numarul orelor si curricula parcurse, iar pentru obținerea atestatelor de la CPR se eliberează certificate de nivel în condițiile legii.
Traseul profesional este simplu și previzibil. Cu certificatul eliberat de SSF, participantul la formare merge la interviul programat la CPR unde va depune un dosar prin care solicită inițial atestatul de psihoterapeut/consilier de familie și cuplu în supervizare. În acest moment se pot face demersurile pentru a deschide un cabinet de practică privată și poate începe supervizarea. După încheierea supervizării se obține un nou certificat de la SSF cu care se poate solicita de la CPR atestatul de psihoterapeut/consilier autonom în specializarea terapie de familie și cuplu.
Și iată cum, poti practica în cabinetul tău asemeni marilor titani ai terapiei clasice sau contemporane, care și ei, asemeni ție, au fost începători.
Toți participanții la formare în cadrul SSF sunt și rămân interconectați în rețele de discuție virtuale și în grupuri de lucru numite de intervizare, realizând o experiență profesională colaborativă, unică.
Te așteptăm în această școala de formare care îți va schimba traseul profesional și chiar viziunea asupra vieții într-un fel unic.
Ești deja bine venit!”

%d blogeri au apreciat asta: