Un corp sanatos se mentine cu o minte deschisa si un spirit liber..

povestea seninatatiiO straveche poveste sufita ne spune ca intr-un tinut din Orientul Mijlociu traia candva un rege care vesnic oscila intre fericire si deznadejde. Cel mai neinsemnat lucru ii provoca suparare mare sau reactii extreme, iar fericirea se transforma repede in dezamagire si disperare. A venit si timpul cand regele s-a simtit obosit de el insusi si de viata lui si a inceput sa caute o cale de iesire. A trimis dupa un intelept care traia in regatul lui si care avea renumele de a fi iluminat. Cand inteleptul a sosit, regele i-a spus: „Vreau sa fiu asemenea tie. Imi poti da ceva care sa-mi ofere echilibru, seninatate si intelepciune? Iti voi plati cat imi vei cere.”

Inteleptul a raspuns: „ Cred ca ti-as putea fi de ajutor. Dar pretul este atat de mare incat tot regatul nu ti-ar ajunge ca sa-l platesti. De aceea iti voi da remediul in chip de cadou, daca ii vei acorda respectul cuvenit.” Regele l-a asigurat de acest lucru iar omul a plecat.

Cateva saptamani mai tarziu s-a intors si i-a inmanat regelui o cutie ornamentata si incrustata cu jad. Regele a deschis cutia si a gasit inauntru un inel de aur, simplu, pe care erau scrise niste litere. Regele a citit: Si aceasta va trece. „Care este semnificatia?”, a intrebat regele. Inteleptul i-a spus: „Poarta mereu inelul acesta. Indiferent ce se intampla, inainte sa etichetezi cuvintele bun sau rau, atinge acest inel si citeste ceea ce este scris. In felul acesta vei fi mereu in pace.”

Cuvintele inscrise pe inel nu spun ca n-ar trebui sa va bucurati de ceea ce este bun in viata, dar nici nu au doar rolul de a oferi mangaiere in suferinta. Scopul lor este mai profund: acela de a va face constienti de efemeritatea fiecarei situatii, efemeritate datorata faptului ca orice forma, fie ea rea sau buna, este trecatoare. Cand deveniti constienti de faptul ca toate formele sunt trecatoare, atasamentul vostru fata de ele scade, iar voi incetati, intr-o anumita masura, sa va mai identificati cu ele. A fi detasat nu inseamna ca nu va mai puteti bucura de ceea ce are lumea bun de oferit. De fapt, va veti bucura chiar mai mult. Odata ce vedeti si acceptati ca toate lucrurile sunt trecatoare si inevitabil supuse schimbarii, va puteti bucura de placerile lumii atat cat dureaza ele, fara teama ca le pierdeti, fara nelinistea legata de viitor. Cand sunteti detasati, va situati pe o pozitie avantajoasa, de unde priviti elementele vietii voastre fara a mai fi captivii lor. Deveniti asemenea unui astronaut care vede planeta Pamant inconjurata de vastitatea spatiului si realizeaza un adevar paradoxal: pamantul este pretios, dar in acelasi timp insignifiant. Admitand ca Si aceasta va trece deveniti detasati, iar impreuna cu detasarea apare si o alta dimensiune in viata voastra – spatiul interior. Detasarea, alaturi de lipsa judecarii si a rezistentei interioare va ofera accesul la dimensiunea respectiva.

Eckhart Tolle – Un Pamant Nou

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Spatiul launtric

spatiul-cosmic 2Atunci cand priviti noaptea cerul senin, ati putea foarte usor realiza un adevar totodata extrem de simplu si extraordinar de profund. Ce vedeti? Luna, planetele, stelele, fasia luminoasa reprezentata de Calea Lactee, eventual o cometa sau chiar galaxia vecina Andromeda, situata la o distanta de doua milioane de ani-lumina. Asa este, dar daca simplificati si mai mult, ce vedeti? Obiectele care plutesc in spatiu. Asadar din ce este constituit universul? Din obiecte si spatiu.

Daca nu ramaneti fara cuvinte atunci cand priviti spatiul intr-o noapte senina inseamna ca nu va uitati cu adevarat, nu sunteti total constienti de vastitatea a ceea ce este acolo. Probabil ca va uitati doar la obiecte si, eventual, cautati sa le numiti. Daca v-ati simtit vreodata coplesiti in timp ce priveati spatiul, daca ati simtit chiar un respect profund in fata acestui mister de neinteles, inseamna ca pentru o clipa ati anulat dorinta de a explica, de a eticheta si ati devenit constienti nu doar de obiectele din spatiu, ci si de profunzimea infinita a spatiului insusi. Si mai inseamna ca ati devenit suficient de linistiti in interior pentru a observa vastitatea in care exista aceste nenumarate lumi. Sentimentul coplesitor nu este dat de faptul ca exista miliarde de lumi acolo, afara, ci de adancimea care le contine pe toate.

Desigur, nu puteti vedea spatiul, nici nu-l puteti auzi, atinge sau mirosi, atunci cum de puteti sti ca exista? Aceasta intrebare ce pare logica contine deja in ea o eroare fundamentala. Esenta spatiului este neantul, asadar el nu „exista” in sensul normal al cuvantului. Doar lucrurile – formele – exista. Chiar si faptul de a-l numi spatiu induce in eroare: numindu-l, il transformati intr-un obiect.

Sa formulam ideea astfel: in voi exista ceva care are afinitate cu spatiul, de aceea puteti fi constienti de el. Constienti de el? Nici exprimarea aceasta nu este in totalitate adevarata, caci cum puteti fi constienti de spatiu, daca nu exista nimic de care sa fiti constienti?

Raspunsul este simplu si in acelasi timp profund. Atunci cand sunteti constienti de spatiu, nu sunteti in realitate constienti de nimic, in afara de constiinta insasi – spatiul interior al constiintei. Prin voi, universul devine constient de el insusi!

Cand ochii nu gasesc nimic de vazut, acel nimic este perceput ca spatiu. Cand urechile nu gasesc nimic de auzit, acel nimic este perceput ca liniste. Cand simturile, menite sa perceapa forma, intalnesc absenta formei, constiinta fara de forma care se afla in spatele perceptiei si face posibila orice perceptie si orice experienta nu mai este eclipsata de forma. Atunci cand contemplati profunzimea nepatrunsa a spatiului sau ascultati linistea din primele ore ale diminetii, chiar inainte de rasarit, ceva din voi rezoneaza cu ele ca si cum le-ar recunoaste. atunci simtiti profunzimea vasta a spatiului ca pe propria voastra profunzime si stiti ca linistea nepretuita lipsita de forma reprezinta ceea ce sunteti voi, dar la un nivel mai profund decat oricare dintre lucrurile care formeaza continutul vietii voastre.

Eckhart Tolle – Un Pamant nou

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

profunzimea sufletului 2Este absolut clar ca sufletul are mai multe niveluri, unul de suprafata si unul mult mai profund. La acest nivel profund, tot ce experimentam ca fiind contradictoriu, bine si rau, de exemplu, este unul. Viata si moartea si boala si sanatatea sunt de asemenea parte din ceva mult mai mare. Este imposibil sa prevezi profunzimile catre care ne va conduce o constelatie. Eu o experimentez seminar dupa seminar, cum se adanceste, dar nu pot s-o redirectionez sau s-o prevad.

Cand vorbesc aici despre suflet, ma refer la altceva decat la ceea ce este inteles in mod normal cand este utilizat acest termen. Nu ma refer la ceva pe care-l putem avea sau stapani; ci mai degraba este ceva care ne conecteaza la o comunitate a celorlalti, la cercuri mult mai inalte: partile corpului fizic, familia noastra, grupul nostru de rude, rasa si natiunea noastra si mult mai departe, diferite cercuri in care se dezvaluie ceva comun. Cu cat ne lasam mai mult purtati de acesta miscare de dezvaluire, cu atat mai mult reusim sa daramam diviziunile in asa fel incat granitele dintre mine si ceilalti dispar. Ceva ne leaga cu o intelepciune impartasita si, imi pare de asemenea, ca si cu un scop comun. Eu numesc acest nivel profund marele suflet.

Totusi trebuie sa fim atenti atunci cand folosim acest cuvant „suflet” ca ceva in legatura cu care ne-am clarificat. Semnificatia lui ramane evaziva. Il numesc marele suflet doar pentru ca nu pot gasi cuvinte mai potrivite cu care sa-l denumesc. Dar, ca o consecinta, il tratez cu cea mai mare reverenta si respect. Cand lucrez cu cineva, incerc sa rezonez cu orice ne uneste in profunzimile sufletului. Am nevoie sa simt daca sufletul lui rezoneaza cu mine si viceversa. Nu pot lucra cu cineva cu care nu simt aceasta rezonanta. Nu pot si nu trebuie sa intervin dinafara, daca asta nu este in acord cu miscarile sufletului, si ma refer la sufletul lui, sufletul meu si marele suflet. Cand voi toti va implicati in acest mod de a lucra si cu ajutorul acestei rezonante, atunci ne vom intelege mai bine unii pe altii.

As vrea sa va mai supun atentiei ceva ce consider a fi important. Unii oameni sunt atat de oprimati de familia lor, incat nu li se permite sa stie ceea ce s-a intamplat in trecut si nici ce se intampla acum in prezent. Lor nu li se permite sa cunoasca anumiti membri ai familiei si nu li se permite sa cunoasca anumite evenimente care au avut loc in familie. Si, in consecinta, nu doar ca ei sunt conectati numai la un nivel superficial cu sufletul familiei, dar sunt si deconectati de marele suflet.

Daca unei persoane ii este teama sa exprime ceea ce este si ii este teama  sa exprime adevarul despre familia sa, atunci acea persoana ramane prizoniera unui nivel superficial si in consecinta, solutia este blocata nu numai pentru ea, ci si pentru intreaga familie. Dar, daca acesta persoana simte aceasta situatie, atunci ea se poate lasa pe mana marelui suflet. Si ea se poate incredinta nu numai pe sine marelui suflet, ci si pe intreaga familie cu tot ceea ce apartine de ea. Cand atinge acest nivel, ea este capabila, cu respect pentru intregul sistem, sa faca ceea ce este just, sa vindece si sa elibereze.

Un val, un ocean – Bert Hellinger

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Arta meditatiei

schimbarea sinelui Pe masura ce arhitectura noastra cerebrala se transforma in circuite nervoase mai perfectionate si mai evoluate, iar vechile tipare sunt inlaturate, transmitem un nou semnal catre celulele din organism. Pentru ca toate celulele noastre sunt in contact direct cu tesutul nervos, pe masura ce dezvoltam noi circuite si destramam vechile conexiuni sinaptice legate de sinele interior, organismul se modifica si devine altul la nivel celular. De aceea, daca celulele ne spioneaza gandurile, atunci cand materia cenusie a cortexului nostru se modifica fie si numai cu cateva circuite fata de reteaua nervoasa emotionala care nu mai e dorita, celulele vor primi alt semnal neurologic si vor incepe ele insele sa se schimbe.

De exemplu daca reteaua nervoasa specifica vinovatiei incepe sa fie „curatita” prin actiunea noastra de inlocuire a unui ideal vechi de sine cu unul nou, vom modifica semnalul neurologic transmis spre celulele corpului referitor la sentimentul de vinovatie. Pe masura ce ne slabeste configurarea pentru vinovatie, este din ce in ce mai putin probabil ca vom transmite semnalul specific catre corp. Destramarea circuitelor cerebrale respective va determina apoi celulele sa inceapa sa-si modifice zonele receptoare specializate pe sentimentul de vinovatie. Cu alte cuvinte, daca dispare reteaua nervoasa specifica, celulele nu vor mai avea nevoie de zonele acelea receptoare si se vor adapta la alti receptori, mai profitabili. Tot asa, nemaiactivand vinovatia, pentru ca structura retelei nervoase se destrama, nu vom mai produce aceleasi peptide care declanseaza fluxul chimic  la nivel celular. Iata cum organismul ni se vindeca singur de boala,  cand ne debarasam in sfarsit de dependentele emotionale. Renuntam la emotiile nedorite, creand noi amintiri si mergand dincolo de teritoriul familiar al mintii.

Pe masura ce ne construim noile retele nervoase (rabdarea) si le eliminam pe cele vechi (lipsa de rabdare), teoretic, transmitem noi informatii de natura chimica si neurologica spre celulele organismului, care-si schimba apoi zonele receptoare.

Sa aruncam o privire asupra modului in care ne putem combina capacitatile de concentrare cu atractia pe care o simte lobul frontal pentru provocarile mentale, ca sa obtinem o forta remarcabila de schimbare.

S-ar putea sa va intrebati cine mai are timp de exercitiu mental. Chiar dispunem de o ora pe zi pe care s-o dedicam pentru nimic altceva decat sa ne gandim cum sa fim altcineva? Se poate cineva astepta de la mine sa stau pe loc atata timp?

Lucrul de care s-ar putea sa nu ne dam seama este ca, daca exersam asa cum trebuie, nu vom avea nici o amintire referitoare la spatiu sau timp, iar ora despre care vorbeam ni se va parea cinci minute. Toata activitatea lobului frontal nu inseamna altceva decat luarea de decizii si folosirea vointei ca sa faci alegeri, sa-ti planifici actiunile si sa-ti dezvolti un simt al viitorului.

Ne impunem sa ignoram anumite lucruri pe care le simte organismul si sa contracaram acei stimuli si emotii pe care le produc. Aceste circuite si stari de spirit vechi si rigidizate vor incerca intotdeauna sa ne convinga sa nu ne schimbam – de la nivelul cel mai de jos (Hai, mananca punga aia de chipsuri, incepem regimul de maine) pana la cele mai inalte (Sigur, vorbeste ca un ignorant si un rasist, dar cine-s eu sa comentez!?). Ambele exemple ne cer sa dam dovada de un pic mai mult curaj si  sa ne departam mai mult de zona de confort decat am fi fost pregatiti s-o facem. Daca ne place confortul, ne place familiarul. Succesul s-ar putea sa ne sperie.

Oricat de coplesit te-ai simti sa stai in liniste cu tine insuti, este totusi necesar. Ma minunez cati oameni imi spun  ca sunt suprasolicitati si suprastimulati si ca tanjesc dupa cateva clipe de pace si liniste. Pacea si linistea pe care ne-o dorim insa se dovedeste de multe ori un fel de diversiune inconstienta, prin aceasta vrand sa sugerez ca lucrul de care avem nevoie e mai mult un fel de transformare constienta – iar exersarea mentala tocmai asta este.

Cred ca majoritatea oamenilor au in trusa lor cu unelte ceva care se numeste contemplator. Nu-l putem scoate la lumina si folosi prea des, asa ca s-ar putea sa se fi prafuit putin de atata nefolosire. Dar poate fi curatat; din multe puncte de vedere, reflexivul seamana cu o  lupa. Tineti minte cand eram copii si voiam o lupa, un microscop sau un telescop? Ne trebuie neaparat un astfel de instrument stiintific care sa ne ajute sa patrundem misterele universului – sau macar sa dam foc unei bucatele de hartie. Copiii sunt curiosi de la natura, iar curiozitatea si meditatia merg mana in mana.

Daca vrem neaparat sa cunoastem un lucru, ne gandim la el foarte mult. Nu vreau sa insist foarte mult asupra acestui punct, dar sistemul actual de educatie are ceva care in final inabusa curiozitatea copiilor. Intr-o oarecare masura, am vazut acest fenomen petrecandu-se la propriii mei copii. Ca parinte, cateodata ma simteam tracasat ca trebuia sa ma lupt cu toate „de ce?”-urile si „cum se face?”, si „ce-ar fi daca?”, „si ma intreb” cu care te surprind in mod natural tinerii. Dar daca intrebarile acestea sunt esentiale pentru desfasurarea procesului. Ca adulti, poate ca ne grabim prea tare sa raspundem la astfel de intrebari. Fie ca inventam un rapuns sau le spunem „adevarul adevarat”, incurajam o mentalitate de genul „hai s-o facem si pe asta si sa ne vedem de treaba”. Sunt sigur ca invatatorii si profesorii se confrunta chiar cu si mai multe intrebari de acest tip si sunt si mai presati decat noi „sa-si vada de treaba” – la urma urmei, mai exista si o programa, si o planificare de respectat. Destul de ciudat e insa faptul ca lucrurile pe care mi le amintesc cel mai bine din orele de la gimnaziu, liceu si apoi de la facultate sunt asa-numitele „digresiuni” de la subiect. Imi placea teribil cand un profesor o lua pe tangenta si, in loc sa memorez fiecare amendament din Cartea Drepturilor, ascultam o istorisire din viata lui Thomas Jefferson sau ceva care nu era strict legat de tema in cauza.

Tot asa, in mintea mea, meditatia este mai discursiva – se avanta dincolo de ceea consideram noi in general a fi o stare de concentrare intensa asupra unui anumit gand, idee sau concept. Cand ne angajam in procesul de exersare mentala, putem avea o idee precisa in minte, dar, atunci cand meditam asupra ei, incepem sa ne punem si acele intrebari de tipul „ce-ar fi daca” si „cum ar fi daca”. „Si daca m-as hotari sa fiu o persoana superioara de acum incolo?”, „Cum mi-ar fi viata, daca as fi un pic mai entuziast?”, „Ce stiu deja sau de-abia am aflat si pot aplica imediat, ca sa pot actiona mai bine data viitoare?”. Cand meditam la aceste intrebari, incepem sa facem presupuneri – si asta e bine, pentru ca declanseaza procesul.

Joe Dispenza – Activeaza-ti creierul

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

model mental

Unul din avantajele suplimentare ale folosirii lobului frontal in vederea atenuarii activitatii celorlalti centri nervosi si a concentrarii pe exersarea mentala este acela ca intrerupem programele curente cu functionare permanenta. Le inchidem de tot. Cand persoanele cufundate in meditatie se concentreaza deplin asupra unei idei, celelalte parti ale creierului nu mai primesc aporturi importante de sange, ceea ce inseamna si lipsa activitatii in zona respectiva. Lipsa activitatii la un nivel neurologic inseamna oprirea proceselor mentale obisnuite. Exact asa cum stam intinsi prea mult in iarba, cu capul sprijinit pe o mana, dar circulatia sangelui e temporar oprita si ne amorteste bratul, tot asa se intampla si cu creierul.

Daca am opri circulatia sangelui intr-o zona a organismului pentru o perioada mai indelungata, regiunea respectiva ar muri. Ceea ce nu se intampla in creier, in sensul propriu al cuvantului. Mai curand, cand intrerupem repetat circulatia sangelui – cand inceteaza activitatea electrica in regiunea cerebrala sau, mai precis, in reteaua nervoasa respectiva – neuronii nu se mai activeaza. Ca sa revenim la legea lui Hebb, tot atat de adevarat este ca, daca nu se mai activeaza impreuna, neuronii nu se mai interconecteaza, ceea ce inseamna ca, daca mai incetinim din ritm, ne concentram asupra unor aspecte specifice, cum ar fi cine si cum vrem sa fim, si incepem sa plasam aceasta imagine mentala a noii personalitati sub ochii lobului frontal (sau exersam mental o actiune noua, indiferent de natura ei), prin efort cognitiv, obtinem un bonus dublu – nu numai ca putem crea noi circuite, dar ne putem si debarasa de conexiunile rigidizate.

Sa ne imaginam, de exemplu, ca am hotarat sa exersam mental sa avem rabdare cu copiii. Dupa ce ne punem marile intrebari – cele de tipul „ce-ar fi daca….” – mintea incepe sa contureze un model al persoanei care vrem sa devenim. Prin exersare mentala, atentie si repetitie si prin activarea de noi retele nervoase conform altor tipare, putem determina comunitatile de neuroni sa se ingemaneze in noi combinatii, ca sa cream un nou nivel de constiinta, pe care sa-l numim rabdare. Pe masura ce celulele nervoase se aduna si se unesc intr-un singur circuit, circuitele vechi, care ne conditionau sa explodam verbal la cea mai mica provocare, inceteaza sa se mai activeze impreuna si, cu timpul, se vor desprinde din circuitul comun pentru ca nu-l vom mai folosi. Creierul nostru foloseste aceleasi materiale, carora le aplica repetitia, asocierea, exersarea mentala a noilor reactii la situatiile familiare, ca sa combine noi circuite de rabdare, in locul celor de impacienta. Ne debarasam de vechiul cadru mental de intoleranta si ne facem unul nou, de rabdare. O retea nervoasa o inlocuieste pe alta. Uimitor este faptul cum creierul se conformeaza liberului nostru arbitru prin stergerea vechilor amprente sinaptice si crearea altora noi. Iata adevarata biologie a schimbarii.

Sa vedem cum functioneaza. O ora pe zi, timp de trei saptamani, ne cautam in fiecare dimineata un loc linistit, dupa ce au plecat copiii la scoala. Dupa ce ne-am asezat intr-un scaun si am inchis telefonul, ne alcatuim in minte cum o sa arate aceasta persoana noua, toleranta. Luam cateva dintre articolele pe care le-am citit in revista Parenting despre atitudinea numaratului-pana-la-zece (ca amintiri semantice), evocam comportamentul imperturbabil al mamei si cum reactiona ea la mofturile noastre (ca amintiri episodice), adaugam alte exemple si unitati de informatie, si mai vechi, si mai recente, si cream un nou model de rabdare.

Ceea ce facem de fapt este, in esenta, sa ne combinam cunostintele semantice, teoretice, cu experientele prezente deja in circuitele noastre cerebrale si sa le reunim intr-o noua combinatie, ca sa cream o alta posibilitate. Cu ajutorul lobului frontal, compunem intentionat scenarii mentale, invatand sa blocam vocea critica (aceea care vrea sa reia momentele lipsite de rabdare din viata noastra) si elaborand un foarte perfectionat si concentrat portret al noului nostru sine, inzestrat acum cu rabdare. Exersarea mentala a personalitatii pe care ne-o dorim nu e de fapt decat o evocare a modului in care putem deveni acea fiinta superioara pe care ne-o dorim, pe baza celor invatate si memorate. Cand conjugam noi retele nervoase care sa se activeze in secvente, combinatii si tipare diferite, cream un nou nivel de constiinta. Sa nu uitam ca mintea se produce atunci cand creierul nostru actioneaza acum altfel decat inainte de exersarea mentala a scenariului.

Pe urma, prin activare repetata si prin constituirea noilor circuite nervoase in noi retele, realizam conexiuni mai puternice, mai durabile, care, cand sunt activate dupa vointa, vor crea o noua minte, numita rabdare. De fapt, decidem sa nu incetam exercitiul mental de rabdare pana nu atingem pe deplin aceasta stare. Iar reteaua nervoasa necesara unei atitudini rabdatoare devine mai naturala cu cat exersam mai mult. Mintea noua creeaza un creier nou.

Ne dam seama ca retelele pe care le foloseam inainte, in starea noastra de manie, determinata de mediu, de dependenta chimica si care ne crea izbucnirile fata de copii reprezentau o componenta a personalitatii noastre adoptate, a mastii de regina dramatica. Fusesera puse la regim constant de suparare si  agresivitate, urmate de un desert alcatuit din remuscare, cu glazura de autoflagelare. Dupa cateva zile de exercitii in minte, aceste foste circuite someaza. Nu le place sa fie ignorate si abia asteapta sa treaca la treaba. Vad activitate in alta parte a creierului si se hotarasc sa iasa din amortire, din Orasul Fantoma, si sa se mute unde are loc actiunea – adica peste drum, pe strada Rabdarii. Asa ca se desprind de celelalte celule nervoase din retea si li se alatura celor din reteaua nou formata pentru rabdare. Nevrand sa fie luate drept musafiri nepoftiti, aduc cu ele niste factori de crestere nervoasa, ca dar de casa noua.

Acum, am exersat mental cam trei sapamani pe Strada Rabdarii. Intr-o zi, pustiul de sapte ani si cel de sase vin de la scoala. Ploua, n-am terminat de aranjat gradina, iar curtea din spate e o adevarata mocirla. Ii vedem pe cei doi in tenisi nou-nouti, indreptandu-se ata spre leaganul din mijlocul baltii. In loc sa ne repezim si sa-i ocaram, le strangem incaltarile vechi, scoatem capul pe usa si le cerem sa vina in garaj sa-si schimbe pantofii. Sclipirea din ochii lor ne spune fie ca sunt speriati ca le-a rapit cineva mama, inlocuind-o cu vreun robot bionic, fie ca exercitiile noastre mentale si-au facut datoria.

Daca tot suntem aici, sa perfectionam o parte a acestui proces. Am discutat in Capitolul 2 despre pianistii care exersau mental. In experienta, erau implicate de fapt patru grupuri. In doua dintre ele, unii subiecti exersau fizic, iar altii mental, primind instructiuni sa interpreteze exact aceleasi melodii ca si ceilalti. Unui grup insa nu i s-au dat nici un fel de instructiuni si informatii si, de aceea, nu si-au putut forma aceeasi constiinta prin activarea aceluiasi complex de circuite in fiecare zi. Pentru ca n-aveau cum sa-si aminteasca ce facusera cu o zi inainte, nu-si puteau activa aceleasi retele nervoase. Iata de ce trebuie sa fim precisi si consecventi cand ne facem creierul sa treaca in revista noua personalitate pe care vrem sa ne-o formam.

exersarea mentalaFolosesc termenul de exersare mentala ca sa descriu cum ne putem folosi cel mai bine lobul frontal si sa beneficiem de facultatile sale avansate ca sa realizam schimbari importante in viata. Cand exersam, intentia noastra se canalizeaza si se concentreaza. Nu mai trecem printr-o simpla rutina de exercitii, ci interpretam ca si cum am fi in concert. Iata diferenta esentiala din minte. Exercitiul trebuie sa imite experienta reala a actiunii respective. In acest caz, exersarea mentala si realizarea efectiva sunt unul si acelasi lucru. De fiecare data cand incepem o actiune oarecare, cand ne comportam in vreun fel, demonstram o pricepere, exprimam o emotie sau ne schimbam in vreun fel atitudinea , ar trebui sa ne fie mai bine. Din acest motiv exersam – ca sa ne fie mai bine si, prima data cand o mai facem ne va fi mai usor.

Simplu spus, iata ce definitie dau eu exercitiului: sa-ti amintesti ce vrei sa demonstrezi si apoi sa traiesti la nivel cognitiv cum sa realizezi fizic actiunea respectiva, pas cu pas. Inseamna vizualizarea mentala a „sinelui” care demonstreaza sau exerseaza fizic o actiune sau o abilitate. In termeni de schimbare personala, exersarea mentala reprezinta conceperea sinelui intr-o anumita situatie si adoptarea unui comportament diferit (sau pur si simplu, transformarea personalitatii) fata de comportamentul sau personalitatea anterioara. In loc sa traiesti in regim de supravietuire si sa fii furios, deprimat, victima, agresor, bolnav sau oricare dintre lucrurile acelea limitate impuse de dependenta noastra emotionala, putem exersa, din punct de vedere pur cognitiv, starea de sanatate, calm, compasiune sau orice alte lucruri pozitive pe care le-am dorit.

Unul dintre multele lucruri interesante referitoare la procesul de exersare mentala este acela ca nu trebuie sa ne implicam corpul deloc sau mult mai putin decat ne-am imagina, si tot ne vom bucura de avantaje. Daca va aduceti aminte experienta cu cantatul la pian din Capitolul 2, aceasta ne-a demonstrat ca persoanele care atingeau fizic claviatura ca sa produca sunete muzicale si-au dezvoltat performanta (adica aveau acelasi volum de retele nervoase la masurarea prin tomografie) doar in aceeasi masura ca si cei care nu-si exersasera decat mental aceasta pricepere. Sa nu uitam ca acest grup avea in fata o claviatura, si, timp de cinci zile, exersa gamele de doua ori pe zi, in timp ce celalalt grup privea si memora tehnica de exersare si petrecea apoi exersand acelasi interval de timp, numai ca fara o claviatura materiala – doar pe cea din minte. Subiectii din acest grup au reusit sa-si modifice structura fizica a creierului doar prin activarea lobului frontal care a facut exersarea mentala atat de reala, incat creierul l-a perceput de fapt ca pe o realitate tridimensionala. Fara sa-l intereseze daca clapele sunt fizic prezente sau nu, el tot a fabricat circuitele respective, atat au devenit de reale gandurile celor din grupul care exersau mental. In conditiile unei astfel de repetitii, daca putem ramane concentrati, creierul nu-si da seama de diferenta dintre actiunea concreta si evocarea acesteia.

Ideea ca ne putem modifica creierul prin simpla gandire are implicatii majore asupra realizarii oricarui fel de schimbare in viata. Exersarea mentala ne ofera posibilitatea sa cream un nou nivel de constiinta, fara sa intreprindem nimic fizic, doar sa gandim.

Interesant este faptul ca, suntem destul de inzestrati in ceea ce priveste estomparea celorlalte semnale de mediu. Cand vrem, ne putem folosi selectiv auzul ca sa auzim numai ce dorim. (Singurul lucru pe care-l avem de facut ca sa vedem cat de dotati suntem din acest punct de vedere este sa ne intrebam partenerul, un membru de familie sau persoana cea mai apropiata.) Ne disociem, in sensul literal al cuvantului, prin deplasarea atentiei dinspre exterior spre inauntru. Este limpede ca subiectii care cantasera mental la pian au reusit sa canalizeze foarte multa atentie asupra proiectului in care erau implicati si sa blocheze toate gandurile straine care reprezinta atat de mult din activitatea noastra mentala.

Atenuarea activitatii celorlalti centri cerebrali si concentrarea pe formarea unei anumite deprinderi constituie primii pasi in finalizarea tiparului de gandire pe calea senzatiilor familiare si a increderii in stari emotionale. Lobul frontal este destul de priceput la aceasta activitate, atunci cand i-o cerem.

Urmatorii pasi sunt la fel de usori: trebuie sa ne cream in minte un model a ceea ce vrem sa exersam. Trebuie sa ne punem intrebarile potrivite de autoanaliza.

  • Ce vreau sa fiu?
  • Ce trebuie sa schimb in mine ca sa ajung acolo?
  • Pe cine cunosc sau ce resurse pot gasi ca sa ma ajute sa-mi dezvolt acest model de lucru in minte?

Un alt lucru interesant este ce se intampla atunci cand dirijorul paseste pe podium si comanda tuturor instrumentelor sa taca. Cand lobul frontal cere sa se faca liniste, se potolesc nu numai centrii respectivi ci e ca si cum constiinta noastra ar parasi cu totul celelalte circuite. Pentru a extinde aceasta metafora, sectiunea corn, sectiunea suflatori sau ce alte instrumente mai vrea lobul frontal raman pe scena, in timp ce toate se retrag in culise. Cand ne asiguram de concentrarea atentiei, in activitatea cerebrala si in perceptia noastra se produc modificari substantiale. Pierdem notiunea de spatiu si timp si, cel mai important, organismul tace, iar noi intram intr-o stare ca de transa. In aceste momente, in care zgomotele au incetat de-adevarat, putem invata si modifica modul obisnuit de functionare a creierului si, implicit, mintea.

Inainte de a trece la procesul de invatare, sa discutam putin cum putem folosi exersarea mentala cu un maximum de avantaj.

Antreneaza-ti creierul – Joe Dispenza

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

598605_452004484835498_1746619164_nCei cu care am discutat stiau ca si altii inaintea lor se vindecasera singuri, asa ca erau incredintati ca si ei puteau face asa ceva, nelasandu-si insa vindecarea la voia intamplarii. Speranta si dorinta nu sunt suficiente. Sa stii doar ce ai de facut nu este de ajuns. Insanatosirea obliga aceste persoane sa se regandeasca tot timpul si sa creeze mereu si in mod deliberat rezultatele dorite. Fiecare trebuie sa atinga un nivel de hotarare absolut ferma, de vointa neabatuta, de pasiune interioara si de concentrare deplina, sau, in cuvintele lui Dean: „Tot ce ai de facut e sa te hotarasti!”

O astfel de abordare necesita un mare efort. Pentru toti cei implicati, primul pas a fost decizia de a transforma acest proces in cel mai important lucru din viata, ceea ce a insemnat iesirea din rutina, eliberarea de obisnuinte, de activitatile sociale statornicite, de privitul la televizor si asa mai departe. Daca si-ar fi pastrat obisnuintele, ar fi fost in continuare aceleasi persoane in care se cuibarise boala. Ca sa se schimbe, ca sa nu mai fie cei dinainte, nu mai puteau proceda la fel.

In schimb, acesti razvratiti se asezau in fiecare zi si incepeau sa se reinventeze, lucru mai important pentru ei decat orice altceva, dedicandu-i fiecare clipa de timp liber. Toti exersau cum sa-si observe obiectiv gandurile deja consacrate, cu care se familiarizasera. Refuzau sa-si ocupe mintea cu altceva decat cu ceea ce doreau. Lucru care poate parea destul de usor de facut cand te confrunti cu o problema grava de sanatate. „La urma urmei, viata mea e in mainile mele.” dar nu suferim cu totii de cate ceva – fizic, emotional sau sufleteste -, care ne afecteaza calitatea vietii? Oare suferintele acestea nu merita sa ne concentram atent atentia asupra lor?

Sigur ca oamenii despre care vorbesc au fost nevoiti sa infrunte convingerile inguste, sa-si invinga indoiala de sine si teama. Au fost nevoiti sa-si nege atat vocea interioara cotidiana, cat si vocile celor din afara, mai ales cand ii indemnau sa-si faca griji si sa se concentreze asupra rezultatelor clinice prognosticate pentru boala de care sufereau.

Aproape toti spuneau ca acest nivel de constiinta nu e usor de atins. Inainte nu-si dadusera niciodata seama cata palavrageala e intr-o minte neantrenata. La inceput s-au intrebat ce s-ar fi intamplat daca ar fi revenit la vechile tipare de gandire. Vor avea oare puterea sa nu se lase atrasi de vechile obisnuinte? Vor fi in stare sa-si constientizeze tot timpul gandurile? Exersand insa, au descoperit ca, ori de cate ori se intorceau la vechiul sine, isi dadeau imediat seama de scapare si puteau stopa programul care le fusese obicei. Cu cat exersau mai mult concentrarea asupra propriilor ganduri, cu atat se usura procesul si cu atat erau mai increzatori in propriul viitor. Impacati si calmi, alinati de o senzatie de limpezire, noul sine capata forma.

Interesant este faptul ca toti subiectii mi-au relatat ca traisera un fenomen care devenise parte integranta din noua lor viata. In perioadele prelungite de introspectie si reflectie asupra reinventarii de sine, devenisera atat de implicati in concentrarea asupra prezentului si a propriului scop, incat li s-a intamplat ceva remarcabil: au pierdut complet notiunea propriului corp, de timp si spatiu – , simtind ca nimic altceva in afara propriilor ganduri nu mai era real.

Dati-mi voie sa formulez din urmatoarea perspectiva: in mod obisnuit, constientizam trei lucruri:

  • Intai de toate, suntem constienti ca existam intr-un corp. Creierul nostru primeste feedback despre ce se intampla in interiorul corpului si despre stimulii primiti din mediul inconjurator, noi descriind cele simtite de corp sub forma de senzatii fizice.
  • In al doilea rand, suntem constienti de mediu. Spatiul din jur este legatura noastra cu realitatea exterioara; suntem atenti la obiectele, oamenii si locurile din jur.
  • In sfarsit, simtim trecerea timpului; ne organizam viata in cadrul conceptului de timp.

Cu toate acestea insa, atunci cand se concentreaza in interior, prin autocontemplare, cand exerseaza mental noi posibilitati de a deveni altcineva, oamenii sunt in stare sa se confunde atat de adanc in propriile ganduri, incat, cateodata, atentia li se detaseaza complet de corp si de cele din jur, care par a se topi sau disparea. Dispare chiar si conceptul de timp, desi asta nu inseamna ca nu se gandesc la timp, dar, cand deschid ochii dupa astfel de perioade, li se pare ca n-a trecut mai mult de un minut sau doua, ca sa descopere ca, de fapt, s-au scurs ore intregi. In astfel de momente, suntem eliberati de griji si durere. Ne disociem de senzatii si de orice factor de mediu. Ne putem adanci atat de tare in procesul de creator, incat uitam de noi insine.

Cand apare un astfel de fenomen, persoana respectiva nu constientizeaza nimic altceva decat propriile ganduri. Cu alte cuvinte, singurul lucru real din punctul sau de vedere, este faptul ca e constienta de gandurile ei. Aproape toti au afirmat acelasi lucru si cam in aceleasi cuvinte: „Mintea imi era in alta parte”, spunea unul din ei, „unde nu era nimic sa ma distraga, nu exista timp, eram lipsit de corp, nu exista nici un lucru – nimic in afara de gandurile mele.” Deveneau efectiv netrupesti, nemateriali, extratemporali; isi pierdusera orice asociere prezenta cu fiintarea, „eul” sau „sinele”, si deveneau nimeni.

Asa cum aveam sa aflu ulterior, aceasta stare le permitea sa inceapa procesul transformarii in exact ce-si imaginau. Prin lobul sau frontal, creierul uman are capacitatea de a reduce la tacere stimulii transmisi de corp sau de mediu precum si senzatia scurgerii timpului. Cele mai recente cercetari din tehnologia imagisticii cerebrale functionale au dovedit ca, in conditii de reala concentrare, circuitele cerebrale asociate cu timpul, spatiul si senzatiile / miscarile / perceptiile senzoriale ale corpului se domolesc literalmente. Ca fiinte umane, avem privilegiul sa ne facem gandurile mai reale decat orice altceva, in astfel de situatii creierul inregistrand impresiile in cutele profunde al propriului tesut. Aceasta pricepere ne permite sa incepem reconfigurarea circuitelor cerebrale si sa pornim procesul de schimbare a vietii.

Antreneaza-ti creierul – Joe Dispenza

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

redescopera-teMotivati cum erau de bolile grave de care sufereau atat fizic, cat si mental, persoanele cu care discutasem si-au dat seama ca, daca voiau sa-si schimbe gandurile, trebuiau sa duca treaba pana la capat. Ca sa devina alta persoana, trebuia sa se regandeasca pe sine intr-o viata noua. Toti cei care si-au readus sanatatea la normal au facut acest lucru dupa ce au decis in mod constient sa se reinventeze.

Eliberandu-se de rutina zilnica, au petrecut un timp in singuratate, intr-o stare de reflectie si contemplatie, analizand si meditand la ce fel de oameni doreau sa devina. Isi puneau sub semnul intrebarii cele mai inradacinate convingeri despre propria identitatea.

Intrebarile de genul „Ce-ar fi daca…?” sunt vitale pentru acest proces: ce-ar fi daca n-as mai fi nefericit, daca nu m-as mai concentra atat asupra mea, daca n-as mai suferi si daca m-as putea schimba? Ce-ar fi daca nu mi-as mai face griji, nu m-as mai simti vinovat sau n-as mai purta ranchiuna? Ce-ar fi daca as incepe sa recunosc cum stau lucrurile si fata de mine, si fata de ceilalti?

Astfel de „ce-ar fi daca?” i-au condus spre alte intrebari: pe cine cunosc eu si e mereu fericit? Cum se poarta? Ce personaje din istorie admir pentru nobletea si unicitatea lor? Ce-as putea face sa fiu si eu asa? Ce-ar trebui sa spun, sa fac, cum ar trebui sa gandesc si sa ma port ca lumea sa ma vada altfel? Ce anume vreau sa schimb la mine?

Strangerea de informatii a fost un alt pas important pe drumul spre reinventare. Toti cei cu care vorbisem au trebuit sa porneasca de la ceea ce stiau despre sine si apoi sa-si reconfigureze gandirea ca sa ajunga sa-si formeze noi idei despre ce doreau sa devina. Toti au inceput cu idei provenite din propria experienta de viata. Au mai scotocit si prin carti si au mai cautat si prin filme informatii despre cei care le impusesera respect. Combinand fragmente din meritele si conceptiile acestor personaje cu alte calitati din mintea lor, au utilizat tot acest material brut ca sa inceapa sa construiasca o noua reprezentare a modului in care doreau sa se manifeste.

In timp ce explorau cum ar putea sa-si imbunatateasca felul de a fi, au aflat si alte moduri de a gandi. Si-au intrerupt cursul repetitiv al gandurilor care le ocupase cea mai mare parte a vietii constiente. Eliberandu-se de aceste obisnuinte familiare, confortabile de de gandire, si-au compus un concept mai evoluat despre persoana care puteau deveni, inlocuindu-si vechea imagine de sine cu un ideal nou, superior. Si-au facut timp in fiecare zi sa experimenteze mental cum ar arata aceasta noua persoana. Asa cum am discutat in Capitolul I, exersarea mentala stimuleaza creierul sa dezvolte noi circuite nervoase si schimba modul de functionare a creierului si mintii.

In 1995, in Journal of Neurophysiology a aparut un articol care demonstra efectele pe care, exclusiv, exersarea mentala le avea asupra dezvoltarii de retele nervoase in creier. Retelele nervoase sunt ansambluri individuale de neuroni (sau celule nervoase) care lucreaza impreuna si independent intr-un creier functional. Retelele de neuroni, cum le numim noi cu drag, constituie cel mai recent model folosit de neurostiinte ca sa explice cum invatam si memoram. Acestea pot fi folosite si pentru explicarea modului in care fiecare noua experienta ne schimba creierul, cum se formeaza diferitele tipuri de memorie, cum se dezvolta deprinderile, cum se manifesta actiunile constiente si inconstiente si chiar cum sunt prelucrate toate formele de informatie senzoriala. Retelele nervoase reprezinta conceptia actuala din domeniul neurostiintelor prin care se explica modul in care ne schimbam la nivel celular.

In cercetarea la care ne referim, unor subiecti impartiti in patru grupuri li s-a cerut sa participe la un studiu cu durata de cinci zile, care consta in efectuarea de exercitii la pian pentru masurarea eventualelor modificari care se puteau petrece in creier. Primul grup de voluntari a invatat si memorat un fragment, pentru o singura mana, pe care l-au exersat zilnic timp de doua ore in fiecare zi pe toata durata studiului.

Celui de-al doilea grup de participanti i s-a cerut sa cante la pian fara nici un fel de instructiuni si fara sa cunoasca vreo secventa melodica. Acestia au cantat la intamplare timp de doua ore in fiecare zi din cele cinci cat a durat studiul, fara sa invete nimic.

Cel de-al treilea grup nici nu s-a atins de pian, dar i s-a dat posibilitatea de a observa ce i se preda primului grup, pana au memorat si membrii lui. O perioada oarecare de timp, in fiecare zi, au repetat apoi mental exercitiile, imaginandu-se in aceeasi situatie cu cei din primul grup.

Cel de-al patrulea grup a fost de control, care n-a avut nimic de facut in cadrul studiului respectiv si deci nici nu a studiat, nici nu a exersat nimic. Acestia nici macar nu s-au prezentat.

La sfarsitul celor cinci zile, cat a durat studiul, cu ajutorul unei tehnici numite stimulare magnetica transcraniana, combinata cu alte dispozitive sofisticate, cercetatorii au masurat modificarile aparute in creier. Spre surprinderea lor, la grupul care nu facuse decat exercitii mentale s-au observat aproape aceleasi modificari, constand din extinderea si dezvoltarea de retele nervoase, in aceeasi zona specifica din creier, ca si la subiectii care exersasera fizic la pian. In cazul celui de-al doilea grup, care nu invatase nici o secventa melodica, modificarile cerebrale au fost foarte reduse, pentru ca membrii lui nu repetasera mereu aceeasi serie de exercitii in fiecare zi. Activitatea la intamplare nu le stimulase niciodata, prin repetitie aceleasi circuite nervoase, neconsolidand astfel conexiuni suplimentare de celule nervoase. La grupul de control, ai carui membri nici macar nu fusesera prezenti, nu s-a constatat nici o modificare.

Cum de a reusit al treilea grup sa realizeze aceleasi modificari cerebrale ca si primul, fara sa atinga macar claviatura? Prin concentrare mentala, subiectii din al treilea grup isi activau in mod repetat retele spcifice de neuroni in anumite zone ale creierului, reusind in mare masura sa-si conecteze celulele nervoase respective. In neurostiinte, acest concept se numeste invatare de tip Hebbian. Ideea este simpla: celulele nervoase activate impreuna se interconecteaza. Si atunci, stimularea repetata a unor grupuri de neuroni conduce la construirea de raporturi mai puternice, mai complexe intre ele

Conform tomografiilor functionale ale creierului, realizate pe parcursul acestui studiu, subiectii care au exersat mental isi activau creierul ca si cum ar fi realizat fizic acest lucru. Activarea repetata a unor grupuri de neuronilor a format si dezvoltat un grup de neuroni intr-o anumita zona a creierului, care ii oferea acum suport material tiparului corespunzator intentiei constiente. Dupa plac, gandurile li se trasau cartografic si se delimitau in creier. Interesant a fost faptul ca circuitele se consolidau si se dezvoltau exact in aceeasi zona a creierului ca si in cazul grupului care exersase fizic. Subiectii respectivi isi dezvoltau si modificau creierul doar gandind. In conditii de efort mental adecvat, creierul nu face diferenta intre efortul fizic si cel mental.Experienta Sheilei, care si-a vindecat boala digestiva de care suferea, este o exemplificare a acestui proces de reinventare. Sheila se hotarase sa nu se intoarca la amintirile care ii reinviau trecutul si la atitudinile caracteristice unei victime. Odata identificate procesele mentale de rutina de care voia sa se elibereze, Sheila si-a cultivat un nivel de constiinta la care detinea suficient control ca sa-si intrerupa gandurile inconstiente, ceea ce i-a dat posibilitatea sa nu-si mai activeze  zilnic aceleasi asociatii de retele nervoase. Din momentul in care a dobandit controlul asupra vechilor tipare de gandire si nu si-a mai activat circuitele conservatoare de gandire, creierul Sheilei a inceput sa elimine circuitele acum nefolosite, ceea ce reprezinta un alt aspect al invatarii de tip Hebbian, pe care il putem rezuma astfel: celulele nervoase care nu se mai activeaza impreuna, nu mai fac parte din acelasi circuit. Aceasta este actiunea legii universale de tipul „folosesti ori pierzi”, care poate face minuni in schimbarea vechilor paradigme de gandire despre sine. Cu timpul, Sheila s-a debarasat de paradigme de gandire despre sine. Cu timpul, Sheila s-a debarasat de povara modului ei vechi si limitat de gandire, care-i intunecase viata.

Acum ii era mai usor sa-si imagineze cum trebuie sa fie persoana in care dorea sa se transforme si a explorat posibilitati la care nici nu se gandise pana atunci. Saptamani de-a randul s-a concentrat asupra modului in care ar gandi si s-ar comporta in aceasta noua si necunoscuta ipostaza. Si-a analizat constant noile idei despre sine, astfel incat sa-si poata aminti tot timpul cine urma sa fie. In cele din urma, s-a transformat de-a binelea intr-o persoana sanatoasa, fericita si plina de entuziasm in fata viitorului. Exact ca si cei care exersasera fizic la pian, si-a creat noi circuite in creier.

Este interesant de observat ca majoritatea celor cu care statusem de vorba nu avusesera niciodata senzatia ca trebuiau sa se autodisciplineze ca sa realizeze acest lucru, ci erau pur si simplu incantati sa exerseze mental ce anume doreau sa devina. La fel ca Sheila, toti cei care imi spusesera povestea lorreusisera sa se reinventeze. Acestia au continuat sa se concentreze asupra noului ideal, pana cand s-au familiarizat cu noul lor mod de viata. Au devenit altcineva, o persoana cu alte obiceiuri. Se eliberasera de obisnuinta de a fi ei insisi. Modul in care au realizat acest lucru ne conduce la cea de-a patra convingere care ii unea pe cei care reusisera sa se vindece fizic.

Antreneaza-ti creierul – Joe Dispenza

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

tumblr_majuqx1hsZ1qdc2qio1_400Modul in care gandim ne influenteaza in mod direct atat corpul, cat si viata. Poate ati mai auzit conceptul acesta, exprimat in diferite feluri – de exemplu, in expresia “suprematia mintii asupra materiei”. Oamenii cu care discutasem nu numai ca impartaseau aceasta convingere, dar o si foloseau ca baza pentru realizarea unor schimbari constiente in propria minte, in corp si in viata lor personala.

Ca sa inteleg cum au reusit acest lucru, am inceput sa studiez volumul din ce in ce mai mare de cunostinte referitoare la relatia dintre gandire si trupul fizic. A aparut un domeniu al stiintei numit psihoneuroimunologie, care a demonstrat legatura dintre minte si trup. Toate cele aflate pana acum pot fi descrise in urmatorii termeni usor accesibili: fiecare gand produce o reactie biochimica la nivelul creierului. Acesta elibereaza la randul sau semnale chimice transmise corpului, in care reactioneaza ca mesageri ai gandului. Gandurile care produc substantele chimice din creier ii permit corpului sa simta exact cum gandeati. Deci fiecare gand produce o substanta careia ii corespunde o senzatie in corp . In mod esential la fiecare gand de fericire, inspiratie, adica pozitiv, creierul produce o substanta care va fac sa va simtiti fericit, inspirat sau inaltat. De exemplu, cand anticipati o experienta placuta, creierul produce imediat un neurotransmitator numit dopamina, care stimuleaza creierul si corpul in asteptarea experientei respective si incepe sa va stimuleze. Gandurile pline de ura, de suparare sau autodepreciative determina creierul sa produca niste substante chimice numite neuropeptide, la care corpul reactioneaza corespunzator. Va simtiti dusmanos, furios sau lipsit de valoare. Iata cum gandurile devin neintarziat materie.

Atunci cand corpul reactioneaza la un gand printr-o traire, acest fapt declanseaza un raspuns in creier, care monitorizeaza si evalueaza constant starea corpului si observa ca trupul se simte intr-un fel anume. Ca raspuns la aceasta traire organica, creierul genereaza ganduri care produc mesageri chimici corespunzatori; incepeti sa ganditi cum simtiti. Gandirea creeaza simtire, iar apoi simtirea creeaza gandire, intr-un ciclu continuu.

Aceasta bucla duce in cele din urma la aparitia in corp a unei anumite stari, care determina natura generala a modului in care ne simtim si ne comportam. Numim acest lucru stare. Sa presupunem, de pilda, ca o persoana isi traieste o mare parte din viata intr-un ciclu repetat de ganduri si stari care au de-a face cu lipsa de securitate. In momentul in care gandeste ca nu e suficient de buna sau de desteapta, ori ”destul de…” in tot ceea ce face, creierul elibereaza substante chimice care produc un sentiment de insecuritate. Acum simte intocmai cum gandea. In momentul in care se simte nesigura, incepe sa gandeasca asa cum simte. Cu alte cuvinte, corpul o determina acum sa gandeasca. Acest gand duce la si mai multe sentimente de insecuritate , iar ciclul se autoperpetueaza. daca gandurile si sentimentele persoanei continua sa genereze an de an acelasi feedback biologic intre creier si corp, ea va trai intr-o stare de “insecuritate”.

Cu cat intretinem mai mult aceleasi ganduri, care produc la randul lor aceleasi substante chimice, care determina aceleasi stari in corp, cu atat gandurile ne schimba fizic mai mult. Astfel, in functie de ce gandim si simtim, ne cream starea. Lucrurile la care ne gandim, energia si intesitatea lor ne influenteaza in mod direct sanatatea, alegerile si deciziile si, in cele din urma, calitatea vietii.

Aplicand acest rationament la propria viata, multi dintre cei cu care am discutat isi dadeau seama ca unele dintre gandurile lor nu numai ca nu serveau sanatatii, dar ar fi putut fi tocmai starea principala a starilor de boala sau de nefericire. Zeci de ani, petrecusera aproape zi de zi complacandu-se in stari de anxietate, ingrijorare, tristete, gelozie, furie sau o alta forma de suferinta emotionala. Interlocutorii mei spuneau ca, gandind si simtindu-se asa timp indelungat, asta le produsese starile respective.

De aici, a aparut rationamentul potrivit caruia, pentru a-si schimba starea de sanatate fizica, era necesar sa-si abordeze propriile atitudini: complexe de ganduri stranse in serii de rutine. Atitudinea creeaza o stare aflata in directa legatura cu corpul. Astfel, cineva care doreste o sanatate mai buna trebuie sa-si modifice tiparele de gandire sau atitudini, cele noi ajungand in cele din urma sa-i schimbe starea. Ca sa reuseasca acest lucru, persoana respectiva ar trebui sa evadeze din ciclurile nocive reluate mereu de gandire – simtire, simtire – gandire si sa puna in locul lor altele, benefice.

De fapt, majoritatea gandurilor sunt idei create de noi si in care ajungem sa credem. A crede devine pur si simplu o obisnuinta. Sheila, de pilda, care suferea de tulburari digestive a observat cat de des se gandea la sine ca la o victima incapabila sa-si schimbe viata. Vedea cum astfel de ganduri ii declansasera un sentiment de neajutorare. Punerea sub semnul intrebarii a acestei convingeri i-a dat posibilitatea sa accepte ca mama ei nu facuse nimic prin care s-o impiedice sa-si urmeze propriile idealuri sau s-o convinga de contrariu. Unii dintre cei pe care i-am studiat spuneau ca aceste ganduri repetitive seamana cu niste programe de computer care functioneaza tot timpul, in fiecare zi, undeva in fundalul propriei vieti. Ei insisi fiind operatorii acestor programe, le puteau schimba sau chiar sterge.

Intuitia aceasta a fost esentiala. Intr-un anumit moment, toti cei cu care am vorbit au fost obligati sa infrunte ideea preconceputa potrivit careia gandurile nu pot fi controlate, alegand in schimb sa fie liberi si sa-si controleze gandirea. Toti decisesera sa puna capat proceselor negative de gandire care anticipasera si pregatisera producerea reactiilor chimice dureroase din corp si acum erau hotarati sa-si coordoneze gandurile si sa elimine rationamentele care le faceau rau.

Repetate suficient de des, gandurile constiente devin un mod inconstient de gandire. Ca sa dam un exemplu banal, cand invatam sa sofam, trebuie sa constientizam fiecare actiune. Dupa mult exercitiu, putem conduce 150 de kilometri, de la punctul A la punctul B, si fara sa ne amintim vreo portiune a traseului, pentru ca, de obicei, subconstientul se afla la volan. Toti am avut o astfel de senzatie de neconstientizare in timpul unei calatorii de rutina cu masina, simtind cum constientul se redeasteapta doar ca sa reactioneze la un zgomot neobisnuit la motor sau la huruitul unei anvelope sparte. Asa ca, daca persistam in aceleasi ganduri, acestea sunt constiente de la inceput, devenind in cele din urma inconstiente, programe automate de gandire. Neurostiintele au o explicatie foarte solida pentru modul in care se petrece acest lucru. Si, pana la sfarsitul acestei carti, veti intelege cum se realizeaza acest fenomen.

Gandurile inconstiente devin modalitati inconstiente de existenta, care ne afecteaza in mod direct viata, la fel ca si cele constiente. Ca toate gandurile, si acestea declanseaza reactii biochimice care au ca rezultat comportamente, iar gandurile noastre repetitive, inconstiente produc tipare automate de comportament, dobandite, aproape involuntare, niste obisnuinte care se fixeaza si se consolideaza sub forma de conexiuni neurologice.

Pentru a intrerupe ciclul unui proces de gandire devenit inconstient, este nevoie de o actiune constienta si de efort. Mai intai, trebuie sa evadam din propria rutina, ca sa ne putem privi viata din afara. Prin contemplare si autoreflectie, putem deveni constienti de scenariile noastre inconstiente. Dupa aceea astfel de ganduri trebuie observate fara sa reactionam la ele, astfel incat acestea sa nu mai declanseze reactiile chimice automate care duc la aparitia comportamentului habitual. In sinea noastra, posedam cu totii un nivel de constienta de sine care ne poate observa gandurile. Trebuie sa invatam sa ne separam de aceste programe si, atunci cand reusim, le putem domina in mod voit. In sfarsit, putem exercita control asupra propriilor ganduri, prin aceasta distrugand din punct de vedere neurologic ganduri care au fost fixate si consolidate in creier.

Cunoscand de la neurostiinte faptul ca gandurile produc reactii chimice in creier, ar fi logic ca gandurile sa aiba un efect oarecare asupra corpului fizic, modificandu-se starea interioara. Gandurile nu numai ca au o importanta concreta pentru modul in care traim, dar devin concrete in chiar corpul nostru. Gandurile au substanta si devin substanta.

Din convingerea ca gandurile sunt reale si ca modul de gandire al oamenilor le influenteaza direct sanatatea si viata, persoanele respective si-au dat seama ca necazul lor provenea de la insesi procesele lor de gandire. Ele au inceput sa-si analizeze viata. Cand le-a venit inspiratia si au dobandit sarguinta necesara ca sa-si schimbe modul de gandire, si-au putut revitaliza sanatatea. O noua atitudine se poate transforma intr-o noua obisnuinta.

Antreneaza-ti creierul – Joe Dispenza

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

Subconstientul

subconstientulIn ultimii sapte ani, am studiat cazuri de persoane care si-au revenit din boli foarte grave. Informatiile pe care le-am strans si cele povestite de persoanele respective in intrevederile avute cu ele sunt de-a dreptul uluitoare. Starea lor de sanatate dadea semne de o substantiala revenire dupa boli ca tumori maligne si benigne, suferinte cardiace, diabet, boli respiratorii, hipertensiune, colesterol crescut, varice, boli ale tiroidei, probleme dentare si ale gingiilor, tulburari de vedere, dureri de oase si musculare, precum si tulburari genetice grave, pentru care stiinta medicala nu oferea solutii.

Barbatii si femeile in cauza isi revenisera in conditiile in care nici un tratament conventional sau alternativ nu daduse rezultate. Fiecare isi vindecase singur propriul trup. Cand am analizat din punct de vedere terapeutic istoricul fiecarui caz n-am identificat nici un factor comportamental sistematic care sa le poata explica vindecarea.

Diferitele tratamente pe care le incercasera le modificasera oarecum starea, fara insa a le vindeca boala definitiv. Unora dintre ei, de exemplu, li se aplicasera terapii cu radiatii si/sau chimioterapie, dar cancerul rezista sau reaparea rapid. Altii se supuneau unor interventii chirurgicale de rutina sau experimentale, care le ameliorau simptomele, dar nu le rezolvau complet problemele. Multi luasera ani de zile medicamente ca sa-si trateze boli precum hipertensiunea, fara a ajunge insa la rezultate semnificative sau de durata. Unii luau parte la studii clinice cu medicamente experimentale, care insa nu-i vindecau. Nici vitaminele si nici regimurile alimentare nu le restabileau sanatatea. Cativa afirmau ca postul le ameliora oarecum simptomele, dar nu ducea la o ameliorare completa. Terapiile alternative dadusera si ele gres. In anumite cazuri, consilierea ii ajuta sa mai reduca din stres, dar nu reusea sa-i vindece.

In momentul in care-si dadeau seama ca nu obtin rezultate, multi subiecti intrerupeau orice tratament, unii dintre ei renuntand chiar sa mai caute solutii medicale sau alternative. Ce anume facusera oare acesti fosti bolnavi ca sa-si recapete sanatatea?

Dupa ce am analizat informatia cu prilejul interviurilor, am banuit ca, din punct de vedere stiintific, aceste vindecari spontane reprezentau ceva mai mult decat niste intamplari fericite. Daca un lucru se produce o data, inseamna ca este o intamplare, un incident, dar daca s-ar intampla din nou, fara vreun motiv aparent, atunci l-am putea numi co-incident (o a doua intamplare) sau coincidenta – producerea surprinzatoare a doua evenimente care par a se fi petrecut din pur hazard, motiv pentru care par a se afla intr-o relatie cauzala.

Dar daca acelasi tip de eveniment, se produce pentru a treia, a patra sau chiar a cincea oara, atunci posibilitatea unei coincidente trebuie exclusa. Trebuie sa existe ceva care se petrece in mod sistematic si care genereaza aparitia repetata a aceluiasi fenomen.In lumina unei astfel de aparitii repetate, putem utitliza rationamentul conform caruia nu exista efect fara cauza. Si atunci, presupunand ca s-ar putea ca si in cazul acesta sa existe o relatie intre, cauza si efect, mi-am pus intrebarea: daca efectul la care ma refeream este restabilirea spontana a sanatatii, ce anume a determinat aparitia transformarilor la toti acesti indivizi?

Am inceput prin a presupune ca, daca vindecarea persoanelor respective nu poate fi pusa pe seama nici unui tratament sau terapii care sa fi actionat asupra corpului, transformarile clinice fusesera produse de vreun proces intern petrecut in mintea si in creierul lor. Oare mintea poate sa aiba o asemenea forta? Majoritatea medicilor recunosc ca atitudinea pacientilor le influenteaza capacitatea de a se bucura de beneficiile tratamentului medical. Este oare posibil ca, in cazul acestor oameni, vindecarea bolii sa nu fi fost decat o chestiune de metamorfoza a propriei minti?

Ma mai gandeam daca nu exista cumva o relatie verificabila stiintific intre cele intamplate in mod sistematic in creierele respective si mintea umana. Daca probele rezultate din cazuri precum acestea li se aplica metoda stiintifica, am putea oare descoperi vreun proces care sa se fi petrecut in minte – si deci chiar in tesuturile cerebrale – si care sa produca astfel de vindecari? Se poate repeta procesul pentru a produce acelasi efect? Studierea vindecarilor spontane ne-ar ajuta oare sa descoperim niste legi stiintifice care sa poata explica raportul dintre minte si trup?

Oamenii cu care am discutat si care isi revenisera spontan credeau ca in ei exista o ordine sau o inteligenta superioara. Fie ca o numeau scanteie divina, spiritualitate sau subconstient, ei recunosteau existenta unei forte interioare care le dadea viata clipa de clipa si care stia mai multe decat puteau ei cunoaste ca fiinte umane. Mai mult decat atat, daca s-ar fi putut racorda la aceasta inteligenta, ar fi putut s-o determine sa actioneze in favoarea lor.

Am ajuns sa-mi dau seama ca aceasta inteligenta superioara nu are nimic mistic, ci este acelasi spirit care organizeaza si regleaza toate functiile corpului. Aceasta este forta care face inima sa bata neintrerupt de peste 100 000 de ori pe zi, fara sa se opreasca vreodata ca sa se gandeasca ce face. Asta inseamna peste 40 de milioane de batai pe an, aproape 3 miliarde de pulsatii pe parcursul unei vieti de 70 – 80 de ani. Si toate acestea se petrec automat, fara pauze de intretinere, curatenie, reparatii sau inlocuire. O constiinta superioara  care da dovada de o vointa care o depaseste cu mult pe a noastra.

Tot asa, nu ne gandim o clipa la ce anume pompeaza inima: 7,5 litri de sange pe minut, cu mult peste 350 litri pe ora, printr-un sistem de canale vasculare cu o lungime de 96 000 de kilometri, reprezentand dublul circumferintei Pamantului. Si, cu toate acestea, sistemul circulator nu reprezinta decat 3% din masa noastra corporala. La fiecare 20 – 60 de secunde, fiecare celula de sange face un tur complet prin corp si fiecare globula rosie circula prin organism cam de 75 000 – 250 000 de ori pe parcursul unei vieti. (Pentru ca veni vorba, daca toate globulele rosii ar fi puse cap la cap, s-ar inalta spre cer pana la 49 600 de kilometri). In secunda de care ai nevoie ca sa tragi aer in piept, pierzi 3 milioane de globule rosii care sunt inlocuite in secunda urmatoare. Cat am putea trai daca ar trebui sa ne concentram ca sa realizam toate aceste lucruri? Trebuie sa existe o constiinta superioara (mai cuprinzatoare) care orchestreaza toate acestea in locul nostru.

Opriti-va o clipa din citit. Exact in acest moment, in fiecare celula din corp au avut loc 100 000 de reactii chimice cu 70 – 100 trilioane de celule, cate ne alcatuiesc corpul. Rezultatul are mai multe zerouri decat poate afisa majoritatea calculatoarelor si, cu toate acestea, la fiecare secunda, in organism are loc un numar ametitor de reactii chimice. Suntem obligati sa ne gandim s-o facem pe fiecare? Multi dintre noi nu reusesc nici sa-si faca socoteala cat au cheltuit si cati bani mai au sau sa-si aminteasca mai mult de sapte articole de pe lista de cumparaturi, asa ca avem mare noroc ca exista o inteligenta superioara mintii noastre constiente, care detine rolul coducator.

In aceeasi secunda de care vorbeam, au murit 10 milioanme de celule si in clipa urmatoare le-au inlocuit aproape tot 10 milioane de celule noi. Intr-o singura zi, pancreasul isi regenereaza aproape toate celulele. Si totusi, nu ne gandim o clipa la modul in care se elimina celulele moarte sau la toate functiile necesare realizarii mitozei, procesul prin care se produc celulele noi pentru regenerarea tesuturilor si crestere. Calcule recente estimeaza ca, in realitate, transferul de informatii dintre celule are loc cu o viteza mai mare decat cea a luminii.

Acest aspect al sinelui este obiectiv si independent de conditii. Daca suntem in viata, acesta forta insufletitoare se exprima prin noi. Impartasim cu totii acesti for superior, indiferent de sex, varsta si cod genetic. Aceasta inteligenta transcede hotarele legate de rasa, cultura, pozitie sociala, statut economic si cultura religioasa. Ne insufleteste pe toti, fie ca ne gandim la ea sau nu, ca suntem treji sau dormim, ca suntem tristi sau fericiti. O inteligenta mai profunda ne permite sa sa credem ce vrem, sa ne placa umele lucruri si sa ne displaca altele, sa fim toleranti sau critici. Acest izvor de viata confera forta formei de existenta careia ii apartinem, ne inzestreaza cu puterea de a exprima viata pe orice cale dorim.

Aceasta inteligenta stie cum sa pastreze ordinea in toate celulele, tesuturile, organele si sistemele corpului, pentru ca ea le-a creat din celulele separate. Si iarasi, forta care a facut corpul este forta care il intretine si il vindeca.

Bolile de care sufereau cei de care ma ocupasem aratau ca, intr-o anumita masura, pierdusera o parte din contactul cu acest for superior sau se departasera de el. Poate ca propria lor ratiune canalizase cumva aceasta inteligenta catre boala, indepartand-o de sanatate. Dar au ajuns sa inteleaga ca, daca se racordau la aceasta forta si-si foloseau gandurile ca s-o orienteze, ea va sti cum sa le vindece bolile. Constiinta lor superioara stia deja ce are de facut, iar lor nu le mai ramanea decat sa intre in contact cu ea.

Capacitatile aceste inteligente innascute, ale acestui subconstient sau naturi spirituale sunt mult mai mari decat cele ale unei pastile, terapii sau tratament, si nu fac decat sa astepte sa le permitem sa actioneze constient. Un urias ne duce in spate si inca pe gratis.

Antreneaza-ti creierul – Joe Dispenza

De la Diana Ciubotaru – psihologul din Iasi

%d blogeri au apreciat asta: